sâmbătă, 2 iunie 2018

Furtuna

Plecăm târziu și fără tragere de inimă, parcă mai mult să ieșim din casă decât să ajungem undeva. E senin și foarte cald, aproape 30 grade. Dinspre Crai se aud tunete înfundate, în parcarea de sus e o liniște suspectă.

E concurs de biciclete și câteva treceri sunt asistate de poliție. Admir bicicliștii și mă bucur de foarte mult verde. E secetă mare dar iarba și frunzele sunt încă vii. Avem un munte de smarald înainte și alți câțiva întunecați în depărtare.

Am parcat lângă cabina mică și nu merge decât cabina mare. Urcăm cu cabina sau pe jos? Mai dăm o tură prin parcare și hotărâm să urcăm până unde avem chef. Trei avem chef, al patrulea mormăie și pufnește într-una. Am dormit puțin și prost iar și am plecat în pantaloni scurți, maiou și o foiță turcoaz ca ochiul de cer căscat între norii de vată de zahăr.

E cald, foarte cald și tună într-una departe. Un rând de nori negri trece pe deasupra și îndemn copiii să mergem mai repede. Mai repede ca norii, îngână mezinul. Pădurea e nemișcată, doar o pasăre mijlocie și întunecată ca o umbră foșnește printre crengi, apoi zboară în desișul pădurii.

La telescaun ne intersectăm cu un grup în sandale; mă întorc după ai mei când ies din potecă în forestier și văd că drumeții care urcau cu canișul alb fac cale întoarsă cu sandalagii. O picătură grea de apă cade ca o nălucă în vederea periferică. Încă una în stânga și una pe obraz. Copiii sunt jos și alerg până la ei să ne adăpostim sub telescaun.

Am ajuns înainte să înceapă grindina și am stat aproape o oră să treacă furtuna. Au fost fulgere și gheață multă și vânt și foarte frig. Foița mea s-a udat în două minute de coborâre și am scos-o. A lui Ștefan era mare și rece, parcă udă și ea pe interior. Mezinul a vrut să mă încălzească dar mă temeam că tot ce intră în contact cu mine îngheață. Mă simțeam rece ca Elsa, prințesa ghețurilor.

A coborât o mașină plină de la cabană, apoi o alta după care nu am mai ieșit. Norii sunt tot negri, grindina tot mai mare, fulgere și tunete în serie, vânt și ploaie în rafale tăioase. Am sunat la Salvamont și toate mășinile lor sunt la Bikerace dar mă sună înapoi dacă găsesc totuși una. Telefonul se descărcă subit. Îmi scade și mie temperatura și energia cu fiecare minut. Grindina s-a oprit, parcă plouă ceva mai domol și înainte să dezbatem ce ar trebui să facem, o luăm la fugă către seninul de deasupra orașului.

Alerg cu Toma de mâna, e multă gheață prin iarbă și mult noroi pe drum.  Am păr ud lipit de față, gluga îmi cade pe ochi și nu văd nimic, dar mă bucur că am plecat din mijlocul friguros al muntelui. E mult mai bine în mișcare. Singură aș face 7-8 minute până la mașină, acum alerg aproape cu ochii închiși în ritmul copilului și mă bucur de fiecare metru câștigat.

Ne întâlnim și cu mașina salvamont, îi spun să meargă să adune oamenii în sandale și el răspunde că a venit doar după copii. Sus nu sunt copii, doar un câine și opt oameni foarte zgribuliți. Urcă până la mezin și până când se întoarce, noi suntem deja jos la garajele de ratrac, stânjeniți să mai urcăm uzi, dar o facem ca să ne reunim. Ajungem la mașină, ne dezbrăcăm și încălzim scaunele, nu mai plouă și visăm băi fierbinți, ceaiuri aromate și sandvich-uri calde.

A fost o zi nebună, în care nu mă așteptam să fiu în pragul hipotermiei și nici să cobor cu mașina Salvamontului. Mi-ar fi trebuit un windstopper, pantofi impermeabili, o geaca goretex si eventual un polar. Mergeau și un buff și mănuși de tură. E greu de crezut că data viitoare când plec la 30 grade o să mă echipez mult mai bine, așa că lecția de astăzi e mai curând despre puterea gândului și furtunile emoționale decât despre vreme.





Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...