sâmbătă, 30 iunie 2018

Câte șapte ani

Pe 1 iulie 2011 am aterizat în Otopeni cu doi copii și o duzină de bagaje. Când am intrat în spațiul aerian românesc stăteam la geam și îmi curgeau lacrimi de bucurie șuvoi. Oboseala, emoțiile celor trei zboruri și hormonii postpartum m-au înmuiat complet. Nu mă săturam privind fâșiile cultivate cu rapiță, porumb și grâu, ca un parchet de Gustav Klimt.

Îmi fusese cumplit de dor de țară, dor de aerul îmbibat de rășină și pământ reavăn, de străzile înguste, porțile înalte și de câțiva oameni rămași. Nu îmi amintesc drumul de asfalt, știu doar că la Comarnic am deschis geamul și mi-am umplut plămânii cu aerul auriu de vară.

Trecuseră șapte ani de carantină, de câmpuri nesfârșite de porumb, de furtuni violente și de căldură umedă, dar mai ales de viață sterilă social, cu interacțiuni simulate și superficiale. Șapte ani suspendați într-un funcționalism inert, într-un sistem rodat de viețuire. Nu i-am regretat niciodată pentru că fac parte din devenirea mea. Știu că m-am izolat voluntar nefăcând efortul de a înțelege dramele politico-economice, baseball-ul, pastorul și fotbalul. Și tot ce nu am înțeles nu m-a atins și nu mi-a solicitat umanitatea.

Mâine se împlinesc șapte ani de când am reluat viața de unde o lăsasem, șapte ani cât o clipă prinsă strâns între gene. Am râs și am plâns, am stat în spital, am fost la botezuri și nunți, la înmormântarea mamei, la școala de schi, desen, fotografie și germană, la petreceri de copii și concursuri de alergare, la concerte și festivități școlare, m-am îndrăgostit și am iubit iar. Am crescut în iertare și acceptare și am salvat o parte din timpul irosit.

În ultima vreme întâmplările s-au succedat cu viteză, anotimpurile s-au suprapus și comprimat și am sentimentul ridicol că o conspirație universală a sustras câteva luni cu tot cu emoțiile aferente. Deși agreabilă la nivel individual și de cerc restrâns, viața în comunitatea mai largă și în întreaga societate pare compromisă pe termen lung. Am obosit să protestez, să rezist și să integrez o parte de agresivitatea și suferința din jur. După șapte ani în Iowa și șapte în Brașov, abia aștept să descopăr cum și unde vor fi următorii șapte.



2 comentarii:

  1. Eu am zece ani de dor. Uneori cred ca e dorul de cum spui tu, botezuri, nunti, concerte, aniversari, supportul familiei extinse. Alteori cred ca doar le idealizez si de fapt imi e dor de mine growing up, cea dinainte de a pleca, miros de copilarie si adolescenta. Si intorcandu-ma la mine de atunci e ca si cum as incerca sa prind nisip in vant. Nu ma regasesc total nici un noua cultura, da nici in cea veche nu imi mai simt locul. Cred/Sper ca e o etapa normala spre ceea ce numesc specialistii Asimilare/Adaptare multiculturala. Cand se intampla asimilarea/dezvoltarea noii identitati. Sper :)
    Sau poate e gresita premisa ca oamenii trebuie sa se stabileasca sau apartina unui loc.
    Multumesc ca impartasesti gandurile tale.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulțumesc și eu că citesti, nu știu cum am ratat comentariul ăsta. Uneori ratăm prezentul uitându-ne prea departe înainte sau în urmă. Apartenența e opțională, ține de cât de grounded ești în general :)

      Ștergere

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...