sâmbătă, 5 mai 2018

Ecomarathon, de drag

Este mult prea cald, nu a plouat de câteva săptămâni, copacii au înfrunzit și înflorit de-a valma, aerul e dens de gâze, polen, puf de plop și păpădie. Soarele îmi arde umerii. Îmi este foarte sete, o sete care îmi coase gura cu tăcere. Gândurile pleacă din nou către iarnă, către zăpadă și nopțile lungi în care mă simt în siguranță.
 
Praful se ridică sub picioarele sutelor de alergători de dinaintea mea și razele piezișe dintre brazi devin norișori învolburați de culoarea argilei. Ah cât mi-aș dori să fie nori adevărați, să fie furtună, vânt și picături grele de ploaie. Când am ajuns dimineață era frig, acum alerg într-un maiou subțire și fustă și mă topesc de-a lungul potecii.

Am alergat până la pod, am traversat albia pârâului subțiat și m-am adăugat coloanei. Îmi imaginez că suntem în drum spre mare, pe Autostrada Soarelui, la începutul unui weekend lung. Înaintăm greu, depășim pe banda de urgență, pe marginea de sus a potecii. Deși nu mai e noroi, în locurile știute se formează blocajele tradiționale și devin nerăbdătoare. Am depășit deja timpul pe care mi l-am propus până La Mândru așa că nu m-am oprit la punctul de hidratare.

Alerg prin pădure și de câte ori ne apropiem de marginea umbrei simt mirosul ierbii încinse și dogoarea pământului crăpat. Mă gândesc la Western 100 și mă răsucesc ca un șarpe pe nisipul fierbinte până la următorul adăpost de ultraviolete. Mi-e sete și mă doare în stânga, probabil splina încurcată de batonul proteic de dinaintea startului.

Încă un urcuș și se vede cortul cu apă, fructe și snack-uri. Am umplut de trei ori paharul de apă și am mâncat o jumătate de portocală. Apa face valuri în stomac și îmi amintește de profeția "broaștelor în burtă". Alerg bucuroasă cu riscul de a vomita broaște. Nu îmi mai este sete și mai sunt doar 5 kilometri. Coborâm printre case pe un grohotiș rural de piatră spartă.

Se vede și ultima urcare perfidă, răutăcioasă, ca un perete de skateboard arcuit. La capătul ei rămân 1500m pe curba de nivel de dincoace de Bucegi. Mulți fotografi și tot atâtea ocazii să zâmbesc ca la dentist. E cel mai lung kilometru, elastic ca un gând căzut în prăpastie. Cobor direct, pe iarbă, și din cauza înclinării, colbul potecii e la nivelul capului. Am praf pe obraji, mă ustură ochii și îmi țin respirația, într-o încercare ridicolă de nu îmi îneca plămânii în noroi.

Asfalt, tango, plumb în gambe, clopoței și vuvuzele, sunt puțin dezamăgită că nu am terminat sub 2 ore dar e cel mai bun timp al meu în cursa asta și sunt ok, nu mă doare nimic, nu am crampe, pot să râd și să visez și aș mai alerga o vreme dacă ar începe să plouă.

Concursul asta în formă de trifoi pe a cărui primă buclă alerg de trei ani, înseamnă mult pentru mine: o aventură nebună, o prietenie frumoasă, ochelari noi de alergare (la prima participare i-am pierdut, acum s-au stricat), miros de vacanță și energie pentru toată vara.


doar câteva sute de metri până la final

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...