duminică, 7 ianuarie 2018

Bulimia și curajul de a fi imperfect

Las puțin la o parte poeziile și proza de alint, pentru un subiect tabu pe care îl am în ciorne de mai bine de un an. Am adunat materiale, m-am întors să revăd informații, am adăugat câteva idei pe parcurs, dar mi-a fost frică să îmi asum și să public ceva coerent. Anul acesta mi-am propus însă să îmi privesc umbrele cu îngăduință și curaj. Sper să fie util și altora dar și dacă mă ajută doar pe mine să îmi clarific factorii declanșatori și mai ales pe cei vindecători, este suficient.

Copilăria mea a fost croită după șablonul generației "copiilor-accident". Am simțit deplin raționalizarea resurselor fizice și emoționale, comunicarea superficială, atenția drămuită și competiția școlară ca măsură a dreptului de a fi apreciat, recompensat și iubit.

Am evaluat corect toate acestea mult după ce s-a terminat pentru mine simulacrul inocenței. În adolescență mi-am falsificat primii ani din viață pentru că îi voiam altfel, voiam să uit și să îi înlocuiesc cu o perioadă senină, plină de afecțiune și de liniște, de modele iubitoare și de învățăminte utile. Este incredibil cât de autentice mi s-au părut o vreme anecdotele pe care le-am născocit să îmi țină loc de copilărie fericită. Și ca orice poveste inventată, la un moment dat virtuțile acelor ani au început să se clatine, să se dărâme și să lase loc scheletului tragic al unei vârste compromise.

În terapie am aflat că tulburările de nutriție sunt legate de relația maternă. Am înțeles că deși nu mi-a reproșat niciodată explicit, m-a considerat responsabilă de dezastrul din viața ei (întreruperea școlii din cauza sarcinii cu mine în ultimul ei an de liceu și ulterior mariajul eșuat) și s-a purtat cumva în consecință.

Nu știu cât de conștientă a fost că am simțit povara nefericirii ei pe umerii mei mărunți. Știu că m-a iubit dar a făcut-o cu dragostea incompletă a unui om care nu se iubește pe sine. Restul iubirii mi-l adaug eu acum în felul în care relaționez cu copiii mei într-o succesiune de emoții convalescente, al căror cerc vicios muncesc conștient să îl vindec pentru totdeauna.

Pregătirea pentru examenul de admitere la liceu a coincis cu divorțul. Nu a fost de fapt chiar o coincidență, ci o cerere de care am condiționat capacitatea de a face față unui examen greu, pentru că certurile lor mă țineau adesea trează, plânsă și speriată până dimineața. După reușită am fost distribuită în cea mai bună clasă. Asta a fost o întâmplare fericită care a pus însă presiune suplimentară atât pe performanță cât și pe imaginea de sine.

Până la finalizarea partajului am locuit cu bunica, unchiul, mătușile, mama și sora mea într-o casă plină, în care fiecare avea preocupările și programul lui și în care mă simțeam cumplit de singură. Partea bună era că nu mai trebuia să fac curat zilnic și nici să gătesc. Ba mai mult, mă puteam consola oricând cu mâncarea și prăjiturile delicioase ale bunicii. Am început să fumez, să beau și să mănânc mult. Mi se părea că sunt mare, am control și știu ce fac.

În trimestrul al doilea, ne-am mutat în apartamentul recâștigat și mama mi-a spus într-o doară că m-am îngrășat. Îmi amintesc de mine stând în picioare în fața ibricului cu cafea de pe foc. Purtam niște pantaloni lejeri gri și da, eram grasă. Mai târziu, la o petrecere, după ce mi-a dat platoul de gogoși pe care i-l cerusem, colegul meu de bancă mi-a spus neutru "nu mai băga atâta în tine umflato!". Aveam 63 de kilograme și asta a fost declicul unui proces drastic și neștiințific de slăbire căruia m-am supus cu determinarea cu care faceam atunci toate lucrurile. M-am hotărât să mănânc foarte puțin. O masă tipică consta în câteva felii de brânză cu o roșie sau un ou fiert sau un cartof fiert. Atât. În rest beam ceai fierbinte și faceam un amestec de cardio și exerciții izometrice. O lună mai târziu slăbisem paisprezece kilograme, arătam bine după părerea mea, eram "mântuită" după părerea bunicii.

Când m-am oprit din programul nebunesc de emaciere, am constatat cu groază cum rezultatele efortului meu dispar ca înghițite pe nemestecate. Nu eram pregătită să renunț atât de ușor la succesul dietei mele și așa a început calvarul. Mâncam cu poftă și mergeam la toaletă unde cu apa de la chiuvetă pornită pentru a masca orice zgomote suspecte, îmi băgam degetele pe gât și vărsam tot. Apoi îmi spălam degetele de vomă și ochii roșii ieșiți din orbite și o luam de la capăt ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. Am făcut asta vreme de trei sau patru ani. Mama a remarcat ritualul meu morbid relativ târziu și mă urmărea îndeaproape făcându-mă să mă simt și mai inadecvată. Mă acuza de risipă dar nu părea să observe cât eram de bolnavă fizic și sufletește.

M-am vindecat aproape de la sine atunci când am plecat la facultate. Pur și simplu distanța fizică de locul în care am simțit suferința și angoasa și neiubirea m-a eliberat și nu am mai simțit nevoia nici să mănânc excesiv, nici să îmi golesc stomacul după fiecare masă. Făcusem asta atât de mult însă încât stomacul nu mai știa să digere și mâncarea putrezea înainte de a fi procesată. Aveam aritmii și spasmofilie și nu știam de unde. Am început să mănânc puțin și des alimente ușor digerabile și la sfârșitului primului an de studenție aveam greutatea optimă.

Chiar dacă am fost norocoasă să depășesc singură și în siguranță această afecțiune, nu am nici acum, după mai bine de douăzeci de ani, o relație întrutotul normală cu mâncarea. Nu știu să o savurez, mănânc repede și îmi este teamă nu atât de recidivă care pare improbabilă, cât de îngrășare. Am un metabolism sănătos, fac sport regulat, mănânc trei mese pe zi, îmi supraveghez greutatea și îmi ajustez dieta dacă este nevoie. Este un subiect dureros deși m-am vindecat suficient cât să pot vorbi și scrie despre asta. Unele răni chiar dacă trec, lasă urme care ne amintesc cât suntem de vulnerabili.


***

Pentru orice om senzaţia de foame este normală, este un semn de sănătate. Există însă persoane, mai ales de sex feminin, care în urma unor cure îndelungate de slăbire şi din dorinţa de a rămâne mereu slabe se simt vinovate când mănâncă, dar au în acelaşi timp o foame exagerată. Persoanele acestea suferă de bulimie. Cum se ajunge însă la această boală modernă şi cum se tratează?

Bulimia este o dereglare alimentară cronică, cu accese de foame, în timpul cărora bolnavii mănâncă pe ascuns cantităţi uriaşe de hrană, într-un timp scurt. Apoi, ei îşi provoacă singuri vărsături, folosesc laxative sau diuretice, au perioade de restricţii alimentare de tip anorexic sau fac exerciţii fizice epuizante, toate acestea pentru a nu lua în greutate. Sentimentul de vină, depresia şi dezgustul faţă de propria persoană sunt adesea asociate bulimiei. Boala este întâlnită în general în rândul femeilor.

Cauza mentală a bulimiei este teroarea fără speranță. La nivel psihologic bulimia reprezintă o purgare frenetică a urii de sine, un ciclu nebunesc de îndopare cu ură şi de golire a urii de sine. Mâncarea forţată reflectă o foame de viaţă, de dragoste şi hrănire emoţională. Este o nevoie de umplere interioară. Bulimia încearcă în mod disperat să vă umple la nivel fizic, atâta vreme cât nu găsiţi o altă cale să vă împlinească. Frecvent, cei afectați sunt foarte nesiguri şi le este teamă de pierderi. Dacă aveţi o dorinţă excesivă pentru dulce aţi pierdut probabil “dulcele” vieţii care la rândul său reflectă o nestăpânită foame de iubire. În copilărie aceasta indică faptul că cei tineri nu sunt iubiţi îndeajuns.

Tinerele sunt cele mai afectate
Conform Asociaţiei Medicale Europene (MEA), în Europa, 6 din 10.000 de femei au anorexie, 8 din 10.000 au bulimie şi aproape 50% dintre persoanele cu anorexie nervoasă au episoade de bulimie. Această boală este întâlnită cel mai frecvent la tinerele cu vârste cuprinse între 12 şi 20 de ani. Tot studiile relevă faptul că trei adolescente din zece se confruntă cu cel puţin o criză de bulimie. Cauzele acestei boli pot fi depresia, un traumatism de ordin emoţional prin care a trecut persoana respectivă sau, cel mai adesea, dorinţa de a fi la fel de slabă ca un manechin. Ca o ciudăţenie a comportamentului bulimic, nu doar foamea excesivă şi consumul de alimente sunt semne ale bolii, ci s-a constatat că există bulimici dependenţi de băuturi: potomania (necesitatea de a bea cantităţi uriaşe de apă, 10-15 l pe zi) şi dipsomania (necesitatea de a bea în exces băuturi alcoolice, însă nu trebuie confundată cu alcoolismul).

Specialiştii consideră că în spatele acestei boli se ascund emoţii foarte puternice şi că bolnavii se luptă zilnic cu stări de teamă, vinovăţie, ruşine, tristeţe, frica de a fi "inadecvat", emoţii care sunt de o intensitate de nesuportat pentru persoana în cauză. Îndopându-se cu mâncare, bulimicul îşi distrage atenţia de la adevăratele probleme din viaţa sa. În timpul unei "şedinţe de înfulecat", pot fi consumate între 1.000 şi 20.000 de calorii, ceea ce va crea o senzaţie de disconfort. După ce plăcerea de a mânca a fost satisfăcută, apare un puternic sentiment de vinovăţie şi bolnavul îşi va provoca singur starea de vomă, pentru a elimina din stomac tot ce a îngurgitat, crezând că în acest mod nu se va îngrăşa.

Cum ne dăm seama că cineva suferă de bulimie? Sunt câteva aspecte care reprezintă un semnal de alarmă. În primul rând, faţa persoanei respective este mai umflată, având glandele parotide de sub lobul urechii mai proeminente. De asemenea, obiceiul de a ascunde mâncarea în camera sa, făcându-şi stocuri sub pat sau în dulap, mâncatul pe ascuns şi înghiţitul foarte repede, precum şi starea sa de spirit mereu instabilă, fiind agitată, nemulţumită, supărată sau îngrijorată.

Vindecarea sufletului mai întâi
Bulimia nu este o tulburare de care scapi numai prin voinţă. Pentru a se vindeca, bolnavul trebuie să apeleze la un medic specialist, care să-i prescrie o dietă şi terapie. Psihoterapia de grup este una dintre metodele care au dat rezultate favorabile, ea constând în întâlniri regulate, într-un cadru restrâns, cu sau fără un mediator. Grupul va avea un număr de membri constant pentru a spori încrederea bolnavului. O altă metodă de vindecare este terapia cognitivă şi comportamentală, care îi permite pacientului să se poziţioneze favorabil faţă de propria persoană, familie şi societate. Astfel, îi va creşte încrederea în sine şi îl va ajuta să-şi construiască o imagine de sine, conformă cu realitatea, şi pe care să o accepte fără resentimente. Bolnavul va învăţa din nou să mănânce normal, într-o atmosferă calmă şi liniştită. Psihanaliza este un alt procedeu medical care îl poate ajuta pe bulimic, identificând cauzele inconştiente care au dus la îmbolnăvire, pacientul scăpând astfel de traume şi obsesii, împărtăşindu-le. Ea necesită timp şi o încredere totală a bolnavului în psiholog. În afară de aceste tratamente medicale, bulimicul trebuie să aibă acasă o familie caldă şi înţelegătoare, care să-l ajute să treacă prin acest impas, şi, cel mai important, trebuie să aibă alături de el nişte oameni care să identifice problema la timp şi să-l convingă să meargă la doctor.


Materialul din a doua parte a articolului a fost preluat si prelucrat din diferite surse publice, în majoritate de aici.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...