duminică, 7 mai 2017

Ecomarathon, a love story

Verde crud, nori de zahăr şi flori de munte - exact aşa îmi aminteam Moieciu de Sus şi dealurile dimprejur. Îmi aminteam şi drumul şerpuit de-a lungul văii şi, în dreapta, firul de apă picurat din marginile moi ale muşchiului sub care stă stânca.

Am ajuns cu mai puţin de o oră înainte de start, am ridicat kiturile, ne-am îmbrăcat, dezbrăcat şi îmbrăcat iar. În lipsa soarelui, frigul şi umezeala se lipeau de alergătorii somnoroşi, înghesuiţi ca pinguinii la start. Am plecat supraechipată şi cu un Camelbak plin. Plin cu 1.5l de apă, cu batoane şi geluri, cu jachetă de ploaie şi telefoane. Îmbrăcată cu merinito cu mânecă lungă şi o bluză termală cu mănuşi încorporate şi fermoar, pantaloni lungi cu compresii dedesupt, La Sportiva permeabile şi gaietere deasupra. Mi-era somn şi frig, aveam glezna încă umflată şi o febra musculară moderată în urma ultimului antrenament, aşadar aşteptări modeste - două ore şi un sfert.

Am plecat toţi patru în alergare, am rămas în urmă în primul kilometru dar am continuat să alerg uşor până aproape de capătul asfaltului. Transpiram pe toată faţa sub crema superhidratantă pe care mi-am întins-o de-acasă pe toată pielea expusă. M-am re-echipat - mi-am scos şapca şi mi-am pus buff-ul, mi-am scos jacheta şi am legat-o de rucsac şi m-am aşezat la coada de la pod. Între timp m-a ajuns din urmă un prieten şi am plecat pe urcuş ca în drumeţie: am povestit de toate până sus şi am depăşit când am găsit variante deasupra cărării, dar în general am cam stat în coloană. Cu o zi înainte a plouat zdravăn şi multe porţiuni musteau de noroi peste iarbă. Pe curba de nivel am alergat cu plutonul, pe coborâri am depăşit, doar ca să fiu depăşită pe urcări. Nu m-am oprit la niciunul dintre cele două puncte de hidratare pentru că aveam un frigider de apă şi mâncare şi un dulap de haine deja cu mine, din care nu am folosit nimic până la final.

Sunt fericită că nu am avut crampe; am simţit un blocaj vag în gambe la intrarea pe asfalt, după ultimul abrupt în coborâre, dar am putut alerga până la poarta cu medalii. Până la urmă cursa de ieri a fost un antrenament cu greutăți. Altfel, doar durerile obişnuite - muşchi şi articulaţii testate la deal şi hurducăite la vale. La sosire mă aştepta echipa odihnită; am simţit să îmi continui mersul câţiva zeci de metri de parcă aveam frânele încinse şi nu aş fi putut opri în siguranţă.

Ambele curse la care am o referinţă au fost un regres. Dincolo de explicaţii, mi-a trecut prin cap că ceva nu fac bine: fie nu am motivaţia corectă, fie nu mă antrenez eficient, fie pur şi simplu ar trebui să fac altceva în timpul ăsta.

Ne-am schimbat, hidratat şi am plecat în Cheia la masă unde am amestecat o palincă cu bere întru amorţirea conştiinţei. În drum spre casă, am plâns un plâns nervos, eliberator, de parcă s-a rupt ceva şi tot excesul de apă şi năduf a ţâşnit afară ca în desenele animate japoneze. Uneori suferinţa e singură dovadă că am fost răniţi şi prea des amânăm vindecarea pentru că am şterge astfel orice urmă a tragediei la care am participat.

Exerciţiul pe care l-am făcut ultima dată când luna era extrem de firavă a fost despre înţelegerea şi acceptarea a ceea ce nu mai vreau, a ceea ce vreau să continue şi despre ceva nou.

                                                 27 de pași, Tibi Ușeriu

Vreau să continui să fiu puternică, să regăsesc bucuria, să aliniez ceea ce gândesc cu ceea ce spun și ceea ce fac şi să mă desprind de ceea ce oricum nu mai este. Frumoase şi nepotrivite, întâmplările din ultimii ani m-au ajutat să mă cunosc, să mă înţeleg şi să mă dezvălui; tocmai de aceea am ezitat să le încapsulez în trecut. Acum gândul plecării a intrat în vortex şi cercul s-a închis în locul şi modul în care a început.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...