duminică, 21 mai 2017

Alergare

Visez că alunec liniştit într-o apă prietenoasă și alarma rupe zenul acvatic în două. Nu vreau să mă trezesc, nu reuşesc deloc să mă odihnesc cum trebuie zilele astea şi îmi este somn mereu. Vreme nătângă, dimineață cu soare fierbinte şi vânt rece. Într-o oră începe şedinţa tehnică.

Nu ştiu nici cu ce să mă îmbrac, nici ce să mănânc, ştiu puține la ora asta. Întrerup practica consumului excesiv de apă pentru o zi şi beau doar un litru din trei cât ar trebui. Mezinul a udat patul iar (subconştientul viselor premonitorii?) şi umblu năucă prin casă să spăl lenjeria. Nu ar fi nici un dezastru dacă m-aş culca la loc îmi zic, dar m-am obişnuit să fiu responsabilă, să fac tot ce mi-am propus şi să am mereu câte un plan. Adică m-am luat prizonieră.

De data asta iau doar puţină apă şi telefonul şi gata. Cu şapcă sau fără? Fără. Rămân cu ochelarii de soare, tricoul de anul trecut, mânecile de compresie (le iau de frig că pentru compresie sunt prea mari), pantalonii scurţi, şosetele până la genunchi şi cei mai ridicoli pantofi de alergare pe care îi am. Ieşim pe uşă cu douăzeci de minute înainte de start, alergăm uşor până acolo şi deja încep să simt neplăceri în lateralul ambelor gambe (extensorii?). La start lume multă, mai exact două-mii-cinci-sute de suflete fugare. Nu îmi place să alerg pe asfalt dar cred că mă descurc mai bine decât în pădure pentru că îmi găsesc ritmul mai uşor, urcările nu sunt atât de brutale şi chiar dacă obosesc nu mă împiedic și nu îmi rup gleznele pentru că terenul e previzibil.

N-am de gând să alerg repede, dar am de gând să alerg tot timpul. O să fie un antrenament cu adrenalină. La start e multă energie, muzică bună, atmosferă vie de concurs. 10-9-8-re-ve-li-on şi plecăm în grup compact în jos, în ritm de jogging, tihnit. Îmi amintesc că nu am pornit cronometrul, uit mereu din cauza emoţiilor, aşa că îi dau drumul 200m mai jos. E încă răcoare şi clădirile înalte din centru ne fac umbră destulă. Iubesc coborârile, iar acum avem doi kilometri de pantă uşoară, constantă, numai bună pentru încălzire. Nu mă mai dor gambele. Stăm în spatele pacer-ilor de la 5:45 min/km (sau două ore pentru semi). Sunt haioşi alergând cu baloane agăţate de ei. Oare îi fac să se simtă mai uşori şi să alerge mai bine!? Ar trebui să încerc şi eu.

Au schimbat traseul anul ăsta: mai lung şi cu mai multă urcare, dar mai frumos. În plus urcările nu mi-au mai părut atât de grele. Prima a fost lină, am apucat să povestesc despre tot felul de case pe care le-am vizitat recent. Dintr-o fereastră larg deschisă ne întreabă o bătrânică iţită din întunericul odăii: Da' unde alergaţi aşa, de dimineaţă, maică? Chiar, unde? Şi de ce? Care or fi cele două mii cinci sute de motivaţii?

După ziduri se face coloană şi mulţi încetinesc. Mă bucur de răcoare şi de proximitatea coborârii şi urc în acelaşi ritm. Gata jumătate de cursă, mai alergăm o dată pe Mureşenilor, apoi prin soarele acum arzător de-a lungul parcului, agale pe două benzi, traficul e puţin dar sesizabil aşa cum a fost ţigara aia fumată ostentativ pe scena de la Tartuffe, într-o sală plină. Neplăcut dar suportabil. Un rocker cântă tare ceva neidentificabil, are căşti şi sentimentul că se integrează perfect prin muzica lui; e nebun şi tonic şi îl încurajăm să continue.

La ultimul punct de hidratare realizez că nu am băut nimic încă. Iau un pahar deşi am apă la mine dar voluntarii stau cu mâna întinsă şi pare mai uşor aşa. E umbră iar şi îmi amintesc că anul trecut m-am oprit aici şi am mers-alergat un kilometru până la parc. Acum mă simt excelent, nu mă doare nimic, simt că aş putea alerga aşa oricât. Știu că nu e aşa, dar de câte ori nu simţim altceva decât ceea ce ştim? Urcăm către parc şi apar nişte alergători glorioşi, sprinteni ca nişte năluci cu muşchi; îi bănuiesc că sunt de la ştafetă deşi se prea poate să fi fost doar nişte maratonişti bine încălziţi.


Brusc îmi amintesc de tabere şi serile cu discotecă unde neştiind să dansez imitam pe câte cineva şi intram în pielea personajului până mă identificam fizic cu mișcările lui. Uneori când alerg şi mă depăşeşte cineva, mă trezesc că îmi schimb ritmul și emulez mişcările şi cadenţa celuilalt inconştient. Ca şi cum aş lua un câine din loc în loc până la următorul câine. Rezultatul e o cursă inconstantă, inconsecventă, în care trebuie să îmi amintesc de respiraţie, de poziţia corpului, de lungimea pasului, de balansul braţelor şi să le fac din nou să îmi aparţină.

Astăzi nu a fost aşa, astăzi a fost bine. Am alergat aproape unsprezece kilometri fară pauză. E pentru prima dată când alerg distanța asta sub şase minute pe kilometru şi mai ales pentru prima dată când termin o cursă odihnită, fericită, fără dureri, cu sentimentul că aș putea continua. Astăzi mintea mea a fost liberă și liniștită. Acum poate să vină vara, sunt pregătită.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...