duminică, 2 aprilie 2017

Cronica unei curse îndoielnice

Am făcut un plan ambiţios, cu grafic de viteze probabile pe fiecare segment. Pentru mine, crosul de la Semimaratonul Brașov a fost prima cursă oficială alergată vreodată. Anul trecut. Atunci m-am antrenat conştiincios, cu două ture scurte (5k) în timpul săptămânii şi una lungă în weekend (10-14k). Anul ăsta m-am alintat cu yoga, schi la deal şi la vale, foarte puţin fitness şi patru-cinci ture de alergare pe teren drept în ultimele trei luni. Aşa că planul meu nu avea cum să funcţioneze. Dar arăta foarte bine în teorie.

Ieri a fost cald, cel mai din primăvara asta. Am băut o jumătate de litru de apă înainte de start (error!). Atmosfera a fost ok, dar nu am simţit energia de anul trecut şi am ratat şi şedinţa tehnică dacă a fost una, probabil din pricina emoţiilor.

Ne-am înghesuit la start puţin după plecarea celor de la semi. Minionii ne aşteptau lângă poarta roşie, unde am bătut high-five-uri iar după numărătoarea inversă am pornit în ritm de încălzire. Pe ultima bucată de asfalt, m-a depăşit autobuzul şi am inhalat gazele de eşapament. Am mers câţiva metri, autobuzul a oprit, am alergat iar, m-a depăşit iar, am respirat iar noxe, am mers iar; doi-trei kilometri, toată urcarea de la pietrele lui Solomon, am mers. Nu ştiu de ce nici măcar nu am mai încercat să alerg. M-am sabotat stupid de parcă aş fi vrut să îmi confirm că nu sunt pregătită să îmi îndeplinesc planul; a fost o decizie greşită să mă opresc din alergare atât de devreme, care m-a demoralizat pentru tot restul cursei. Când am reînceput să alerg eram deja la jumătatea distanţei, în coborâre uşoară, destul cât să îmi reglez respiraţia şi ritmul, dar prea puţin să mai conteze în calculele mele. În plus gândurile mi-au fost tot timpul complet aiurea, împrăştiate pe tot traseul: o jumătate era înainte, îngrijorată de urcarea abruptă, cealaltă jumătate în urmă, dezamăgită de kilometri irosiţi; zero focus pe momentul prezent şi pasul următor.

Cu toate astea, când am ajuns la baza pantei mă simţeam fresh şi cumva acasă, ca înaintea unui loc aspru dar comun. Prima treime a fost decentă, am urcat fără dificultăţi, un mix de power hike şi mers alert. A doua treime a fost grea, cu soarele sus, pulsul în ceafă, respiraţia haotică și oxigen insuficient; m-am oprit de trei ori pe marginea pantei, de unde am numărat vreo douăzeci de perechi de picioare în depăşire (un miriapod neiertător). Ultima porţiune a devenit digerabilă la gândul că se sfârşeşte curând calvarul.

Pe curba de nivel mi-am regăsit ritmul şi bucuria alergării, iar pe coborârile aglomerate am ieşit în pădure şi am recuperat probabil toate poziţiile pierdute la urcare. Echilibrul la coborâre e din ce în ce mai stabil, intuiesc câţiva paşi înainte, iar braţele funcţionează cumva precum coada pisicii.

Pe ultimele sute de metri de trail mi-am sucit glezna stângă de două ori, dar nu am simţit durere aşa că am continuat să alerg. Apoi la prima urcare foarte uşoară gambele s-au încordat dureros ca în Ciucaş, doar că cu zece kilometri mai devreme. Noroc că se auzeau deja tobele şi se vedea troiţa. Pe asfalt, în coborâre, ca să scurtez o curbă am urcat pe trotuar şi gamba s-a crispat iar, și de aici orice efort de ridicare a piciorului a devenit exponenţial dureros.

Ceasul afişa 1:25 şi m-a contrariat gândul că am făcut mai mult decât anul trecut; apoi mi-am amintit că am plecat la zece minute după semi şi avea sens, mai ales că până la troiţă făcusem o oră şi zece după părerea aplicației. Am auzit paşi în viteză în stânga mea şi am sprintat în amintirea celor două alergătoare care m-au depăşit anul trecut între gonflabila verde şi banda de cronometraj. Când m-am oprit, contractura a fost atât de acută încât a trebuit să mă sprijin de omul cu medalii (mulţumesc frumos!). Spaţiul dintre genunchi şi sol îmi părea gelatinos, necontrolabil, dureros, aproape gol. Pauză, apă, Radler, şezlong, soare.

Fiecare cursă lungă se împarte în trei şi fiecare parte se aleargă cu trupul, cu mintea şi cu sufletul, în ordinea asta. Eu ieri am parcurs zece kilometri fizic, fără să accesez nimic din celelalte resurse și fără să fi fost antrenată suficient încât să le compenseze lipsa. Timpul oficial e și mai prost decât timpul aplicaţiei mele (de fapt s-a tot modificat de cateva ori atât timpul cât și poziția in clasament), dar e oricum irelevant pentru că nu am avut o strategie, am avut doar un plan şi niște ipoteze care nu s-au validat. Am făcut o cursă mai bună decât anul trecut dar am rămas cu o febră musculară atroce şi cu un gust tare amar. Lesson learned? Maybe.




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...