duminică, 8 ianuarie 2017

De la marginea iernii

Alb peste alb peste alb, în straturi rotunde căzute ca dintr-un ciur de gânduri congelate. Ninge cu iluzii de trei zile. De frig, am strâns în braţe tot ce am trăit, cu înţelepciuni, înţelegeri, învăţăminte şi cicatrici mici devenite tatuaje cu fluturi şi inorogi.

La mijlocul vieţii, despre care nu ştim exact unde e - oare dacă am şti, ne-am sărbători ziua morţii anual, cu colive frumos decorate și lumânări și artificii!? - timpul nu mai are răbdare. Timpul, care nu există, cum nu există "întotdeauna" şi "niciodată", fuge.


Apar îngeri şi semne sau le cauţi şi ţi le apropii în căutarea unui sens autentic, ceva legat de pasiune şi prezenţă, de a te simţi viu, aparţinându-ţi. Şi pentru asta trebuie să scoţi armura, să dai joi corsetul şi să arunci masca. În speranţa că sub elitre sunt aripi.



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu