miercuri, 27 iulie 2016

Poveste cu vacanţă şi ambulanţă

Douăsprezece zile de ouzo, scoici, nisip şi sare. Repeat. Am vrut să scriu despre Thassos şi nesăbuinţa de a exista într-o singură dimensiune, a simplităţii absolute, dar tranziţia înapoi la munte mi-a consumat aproape toată energia. Dincolo de şocul termic - de la 35 de grade pe insulă la 15 în Buşteni - s-au rostogolit aparent haotic fapte şi întâmplări nebuneşti care au anulat rapid zenul vacanţei.

Pe scurt, am înotat pentru prima dată în viaţă, am terminat de citit Femeia Sfâşiată, am alergat aproape în fiecare dimineaţă, am mâncat scoici, am iubit, am fotografiat, am visat, am ascultat marea, am tăcut, am râs, am iertat. Încă mai am părul şi pielea sărate.

Ne-am întors din concediu de o săptămână. Ne-a plăcut atât de mult încât am luat un virus grecesc cu noi şi l-am transformat în monstru de Braşov.

În ultimele zile acolo am făcut febră cu frisoane, am crezut că e insolaţie, am luat ibuprofen, apă multă, somn şi mi-am revenit. Odată întorşi, am mai făcut un episod similar după prima tură de alergare, am pus-o pe seama oboselii, am făcut o baie super-fierbinte şi mi-am văzut de viaţă.

Apoi a făcut cel mare febră vreo trei zile; i-am dat ibuprofen de două ori şi a fost bine. Şi boom şi mezinul! Trezit în miez de noapte de sete cu febră cât casa, antitermice la patru ore vreme de-o zi, apoi mai rar la şase ore până aseară, când s-a dus la culcare în formă maximă şi am zis că îi dau antitermic când  merg şi eu la somn. Şi nu ştiu cum am reuşit să stau trează până după miezul nopţii şi l-am auzit vorbind. M-am dus să văd ce zice şi avea deja fruntea fierbinte şi zicea că nu îi e bine: frisoane, respiraţie ciudată, vorbit aiurea. I-am pus un supozitor cu paracetamol şi l-am ridicat din pat să îl duc în vană să îi fac o baie cu apă călduţă. Acolo s-au înteţit frisoanele, bâlbâielile, buzele îi erau albastre, unghiile de la picioare la fel.

Am vrut să sun ambulanţa şi nu ştiam cum să fac. Am sunat 911 cu prefix de judeţ, atât de zob eram. A sunat Ştefan şi după câteva minute în care eu tremuram aproape la fel de tare ca el, cu el gol şi ud în braţe într-o pătură pe terasă, au venit. Zece minute în care am îmbătrânit zece ani, cu el lipit de pielea mea, chiar dacă se liniştiseră oarecum frisoanele.

Au măsurat saturaţia de oxigen, au făcut EKG, au verificat temperatura, i-am convins că nu a făcut convulsii, deşi a fost cu siguranţă pe marginea conştienţei, parţial halucinant, ne-am îmbrăcat şi am plecat cu ambulanţa către spitalul de copii. Deşi termometrul arăta rectal doar 37,5, i-am mai dat şi o doză de ibuprofen pentru că ardea ca soarele.

Pe drum, asistenta şi medicul au fost foarte fireşti, m-au încurajat şi am mai verificat odată temperatura axial. 39,4 (probabil că înregistrarea de acasă nu a fost corectă). La spital am fost primii din seria de la unu noaptea, i-au măsurat din nou toate semnele vitale şi i-au recoltat sânge din deget pentru hemoleucogramă. Temperatura era încă 39,6 rectal aşa că i-au dat novocalmin şi am făcut împachetări cu cearşafuri ude.

Între timp i-a revenit tonusul, zâmbetul, culoarea în obraji şi cheful de vorbă. La două au venit şi rezultatele: viroză. Am mai stat până a scăzut temperatura la 39 şi am plecat acasă.

Asta a fost cea mai mare spaimă din viaţa mea. L-am văzut zbătându-se între conştienţă şi inconştienţă şi aproape toate puterile mele au cedat cu un sentiment de inutilitate şi disperare. L-am ţinut aproape de mine, i-am vorbit calm şi blând, i-am spus că o să fie bine şi o să fiu cu el tot timpul. Am fost într-o stare de şoc, din care am ieşit abia astăzi pe la amiază, când conduceam spre casă şi mi-a ţâşnit angoasa ca o arteziană salină pe sub ochelarii de soare.

În toată nebunia asta, am reaşezat priorităţile şi am constatat că sistemul medical atât de hulit şi chinuit, uneori funcţionează. Vreau să cred că nu a fost o excepţie, în cele maxim două ore cât am stat acolo au mai venit trei ambulanţe şi toţi pacienţii au fost trataţi uman, eficient, după un protocol similar celui din spitalele din america în care am mai fost. Nu am dat bani, am spus mulţumesc şi mi s-a răspuns cu un zâmbet larg, satisfăcut. Sunt deplin recunoscătoare medicilor şi asistenţilor care ne-au trecut cu bine peste spaima de astă noapte şi întregului pentru că suntem toţi bine, acasă.

Viaţa e o fantezie adorabilă: obstinaţia de a te simţi special la raţia de 1:7.400.000.000 mi se pare esenţa desăvârşită a naturii umane.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...