miercuri, 11 iunie 2014

Ma cantaresc sa vad cate minute am

In toamna asta mi se intampla the big 4-0 si chiar daca ma preocupa obsesiv schimbarea decadei, nu am inca o parere clara in privinta asta. Mi-e greu sa diger informatia cata vreme in fiecare dimineata din oglinda imi zambeste cu sincera curiozitate, dintotdeauna, acelasi copil cu ochii albastri. Suntem extrem de nedumeriti amandoi, dar ii raspund mereu cu bucurie si blandete.

Perceptia varstei e o chestiune culturala - asta e motivul pentru care baby boomers sunt muuult mai tineri decat parintii nostri, dar depinde si de unde esti pe firul epic, gen axa O-x. De pilda, cand tatal meu a implinit treizeci de ani, i-am deplans batranetea. Cu lacrimi de crocodil, impletite si innodate in barbie: ca e mos si gata, trebuie sa se pregateasca de cele vesnice. Iar mai tarziu, dar inca foarte de demult, m-am hotarasem ca eu insami sa mor la nouasprezece ani, pentru ca eram foarte romantica si credeam orice ai fi facut dincolo de varsta ursita ar fi mirosit a senectute.

N-am murit deloc chiar daca in my early 20s m-am asternut de cateva ori tangenta la alta dimensiune si m-am maturizat fortat, in imprejurari incompatibile copilariei sau adolescentei, precum fructele coapte inaintea anotimpului lor.

Acum sunt mai curand contrariata de propria-mi varsta. Cred ca asta e timpul despre care se zice ca e in between, unde nu poti spune cu certitudine daca sunt tanara sau batrana. Sunt la fel de voluntara si capricioasa ca la pubertate, victima certa a multiplelor furtuni hormonale, doar ca intre timp mi-am construit un sistem solid de axiome la care ma raportez cand nu mai stiu ale cui sunt razboaiele mele :)

Nu sunt de acord ca 40s is the new 30s si nici nu inteleg campania de reinventare a unui timp deja trait: de ce ar vrea cineva sa ramana intr-un infinite loop al 30-something-ului?! 30s are 30s, probabil cea mai productiva perioada, atat sentimental cat si functional pentru ca simti si vrei si poti si faci; in oricare alta decada echilibrul dintre cele patru verbe este mai putin perfect!

Sunt infinit recunoscatoare si coplesita de toate cate mi s-au intamplat in ultimii zece ani: casatorie, copii, sadit pom si fundatie, stra-mutare, per-mutare si trans-mutare. Imi imaginez restul vietii ceva mai contemplativ, un fel de siesta de dupa cursa sobolanului competitiv. Si-atunci stau si astept sa se rostogoleasca peste mine midlife crisis-ul inerent, cand o sa vreau sa fug de-acasa, libera si despletita, sa neg orice responsabilitate mundana, orice factura si orice contract social.

 

Bunica mea zice ca batranetea nu are nici un sens si nu stiu daca sa o contrazic sau nu. La capatul drumului cred ca nu ne intreaba nimeni daca ne-am impaturit frumos hainele in fiecare seara sau daca am spalat toate vasele din chiuveta; cred ca nu ne intreaba nimeni nimic despre rutina si trebuie. Intrebarea, daca exista una, este precis despre cat am iubit, cat am imbratisat, cat am ras, cat am intins mana in ajutor si cat am daruit.


Varsta, care se asociaza cu timpul, despre care am stabilit deja ca nu exista decat pentru a ne organiza, este doar firul pe care se-nsira povestea fiecaruia inainte de expirare. Sau cum bine zicea un mic filozof de prin casa "ma cantaresc sa vad cate minute am".

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu