luni, 30 decembrie 2013

Scrisoare

Zilele trecute s-au împlinit zece ani de când ne-am logodit. Da, ştiu că am înghesuit o mulţime de evenimente de ziua numelui tău: ne-am logodit şi trei ani mai târziu am făcut şi cununia religioasă; l-am botezat pe primul născut tot în 27 decembrie şi bine am făcut, căci iată nici nu mai ştiu în ce zi am încreştinat mezinul! Dar uite aşa nu o să uităm să le ţinem socoteală şi poate o să şi sărbătorim cu fast în anii mai puţin încărcaţi.

Zece ani sunt cam un sfert din viaţa mea, sunt aproape jumătate din viaţa mea conştient-independentă şi aceşti ultimi zece sunt cu certitudine cei mai fericiţi, mai vii, mai constructivi şi mai plini pe care i-am trăit până acum.

Am răsfoit recent o parte din teancul de scrisori pe care ni le-am trimis acum o decadă şi am rememorat pasiunea şi disperarea şi exuberanţa şi recunoştinţa că în sfârşit te-am găsit! Şi am resimţit geniul iubirii depline, necondiţionate, dezlănţuite căreia i-am spus da. Da, da, da.



În ultima vreme fluturii aceia stau cumva mai mult aşezaţi, abia dacă mişcă alene din antene căutând soarele, nu mai bat din aripi decât în virtutea vreunei brize, dar sunt acolo. Şi dacă uneori sunt atât de discreţi încât aproape că uit de ei şi nu-i mai ştiu, mintea mea mai rătăceşte aiurea, imaginează poveşti paralele, imposibile, improbabile şi imponderabile, după care se vede singură departe în larg, cu perspectiva valurilor şi a furtunii şi după încă o gură de suprarealism, se întoarce bucuroasă acasă căci n-am ştiut niciodată să înot în ape tulburi.

Te iubesc altfel decât atunci, cu mai puţină patimă, cu mai puţin foc, te iubesc cu trei inimi acum, cu mai multă răbdare şi mai multă căldură. Dar mi-e şi dor de noi cei de acum zece ani, mi-e şi ciudă că am pierdut definitiv nebunia primului sărut! Chiar dacă în locul lui au crescut doi copii, o casă şi un copac. Nu e puţin şi ştiu că e un schimb onorabil şi firesc, e aşa cum am visat împreună, e rotund şi temeinic, cum ar spune "neghiniţă". Îţi mulţumesc că m-ai primit lângă tine, că mă asculţi când inventez crize existenţiale, drame şi suferinţe roz, când râd în hohote, când alerg bezmetică prin lume, când vreau în braţe sau vreau să ies singură, când ba vreau copii, ba nu vreau să îi aud ţipând şi tropăind, când vreau să stau în vârful patului cu ceai şi o carte sau vreau să fugim în lume acum, îţi mulţumesc că eşti.

Lovingly yours,

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...