luni, 4 noiembrie 2013

Good mo(u)rning

Toamna trecuta eram in depresie, toamna asta sunt in transgresie: deraiez irational dinspre tristetea unui final iremediabil inspre contorsiuni sufletesti nebanuite.

Nu reusesc sa plang atat cat am crezut ca o voi face, pentru ca am certitudinea bulversanta ca ei ii este bine indiferent de forma de organizare de dincolo si pentru ca m-am despartit de ea putin cate putin in toti acesti ani. O simt adesea in cate un puseu de tandrete sau verticalitate si ma bucur cu mirare de mostenirea uriasa pe care mi-a lasat-o. Mai sunt si clipele stranii in care vreau sa o intreb cate ceva si imi amintesc cu mana pe telefon ca nu mai pot sa o sun. Atunci simt cum imi cad umerii si colturile gurii si lacrimile, si cerul de deasupra peste toate.

Alteori ma gandesc la propria moarte, involuntara si desavarsita. Nu invatam sa ne nastem si nici sa murim: traversam solitar primul si ultimul drum fara constiinta scopului si a destinatiei. Invatam sa ne nastem pruncii dar nu si pe noi insine. Invatam sa ne implinim potentialul si destinul, sau sa le redefinim, dar nu sa murim. Ne opintim cu disperare in marginea vietii pentru ca o vedem ca pe singura scena deschisa, singurul act, singura certitudine acceptabil rationalizata.

Oare de ce ne atasam intr-atat de identitatea asta contrafacuta si circumstantiala? De ce ne incapatanam sa traim nonsalant ca si cand controlam inceputul si sfarsitul si regulile jocului? Personal pendulez intre un teatru absurd si-un perpetuum mobile.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...