luni, 15 iulie 2013

Despre mama

Obişnuiam să mă agăţ de picioarele ei, să le strâng cu putere şi să o alint "legenda mea". Uneori îi luam mâinile albe, cu unghii frumos îngrijite la capătul degetelor delicate şi mi le aşezam pe obraji, pe frunte, pe inimă şi orice stare de rău sau tristeţe se dizolva. Alteori îmi lăsam capul pe genunchii ei, mă mângâia în păr şi timpul stătea în loc.

Primele amintiri sunt din vremea grădiniţei, când îi priveam cu admiraţie reflexia în oglinda şifonierului. De fiecare dată se îmbrăca şi se farda într-un ritual de bună dimineaţa şi deşi zâmbea destul de rar, atunci visam să fiu ca ea, un amestec blând de frumuseţe şi perfecţiune. Apoi mă săruta pe frunte, îmi lăsa vorbe bune şi pleca îndărătul uşii, auzeam zăngănitul liftului şi n-o mai revedeam decât după amiaza târziu când venea să mă ia de la grădiniţă.

Mai târziu când am început şcoala, rămâneam în pat până după plecarea ei şi îmi începeam ziua adulmecând parfumul diafan lăsat în urmă. Erau vremuri mai grele, cu multe lipsuri, dar mai ales cu lipsa liniştii şi a dragostei, cu certuri şi nopţi scurtate la ambele capete. Apoi a urmat divorţul, depresia ei, admiterea mea la liceu, ne-am îndepărtat, ne-am recalibrat aştepările şi redefinit viitorul. Adevărul este că divorţul părinţilor mei a fost separarea mea de durere şi spaimă şi paranoia, preţ plătit cu maturizare accelerată şi cinism autoeducat, ambele catalizate de suprarealismul puberal.

Mama avea treizeci şi trei de ani, eu paişpe iar sora mea şapte, dar cumva pe ea nu mi-o amintesc, deşi era cu siguranţă acolo, de parcă trauma a fost numai a mea. Şi era în sfârşit linişte. Zile în şir în care mama se închidea într-o cameră şi ne vorbeam prin uşa crăpată, doar dacă era absolut necesar. Uşa abia întredeschisă către înăuntru se deschidea tot mai larg către înafară. Patru ani de liceu au trecut repede, cu teze, treziri, amoruri minore. Îmi citea jurnalul adesea, dar nu folosea niciodată argumente din cele citite şi am socotit asta că fiind o mare dovadă de tact şi încredere. Apoi am plecat la facultate cu tot cu jurnal şi am lăsat-o în urmă tânără, frumoasă şi singură.

Ne scriam scrisori pe hârtie, cu plic şi timbru, în care eu îi povesteam despre oraşul nou descoperit iar ea despre oraşul părăsit. Într-o zi s-a îndrăgostit şi la scurt timp m-a vizitat cu omul de care îşi agăţase promisiunea unui viitor mai bun. Era la fel ca tata, doar că arăta ceva mai bine şi citise ceva mai puţin. M-am bucurat că nu mai era singură.

Mama n-a avut o viaţă bună. Nu ştiu dacă a avut ghinion sau n-a avut noroc. S-a măritat devreme, în parte din pricina venirii mele pe lume, în parte din pricina vieţii de acasă.

Dacă aş şti cum, i-aş face cadou un balon uriaş cu fericire şi exaltare!

2 comentarii:

  1. Trimite-i textul asta, intr-o scrisoare in plic cu timbru!

    RăspundețiȘtergere
  2. Tare frumos ai scris! Mi-ai amintit de mama.

    RăspundețiȘtergere