joi, 22 decembrie 2011

Desi nu s-a terminat e gata

Anul. Asta. Cel mai intens si mai naravas dintre anii mei: cu al doilea-si-ultimul pui de om copt si livrat in lumea noastra, impachetat, sarit parleazul si despachetat avut pisicesc, reinventat si reintegrat in sistemul balcanic.

An frumos, foarte plin si viu, cu un pic cam multe medicamente pe final, dar pozitiv overall, cu multe puncte bifate pe parcurs, multe planuite in detaliu, altele cazute in brate si stranse la piept cu bucurie.

In primavara cand toate s-au legat against all odds, cumsecadenia americana s-a exprimat ca "it was meant to happen". Inca mai cred asta si desi deloc usoare, ultimele luni ne-au retusat prioritatile si ne-au intarit fortele.

In afara de gasirea cuibului propice, mai ramane un singur lucru de pe agenda pe care il transfer in 2012: vreau sa vina o zi in care sa ma plictisesc!

marți, 6 decembrie 2011

Micro-femeia

Toma este in spital cu Stefan. Are insuficienta respiratorie, adica respira ca un pisoi fara vlaga, repede si ineficient; tratamentul consta din masca de oxigen, steroizi si antibiotic intravenos, jucarii si desene animate de Mos Nicolae. Cred foarte mult in terapia prin dragoste si joc. A spus ca e curajos si i-a multumit asistentei dupa ce i-a pus branula - din doua incercari. Andrei doarme somnul de seara, dupa ce ne-am jucat si opintit a merge in doua. Usor sacait de urmatorii dinti - avem opt sau noua deja, nu e clar. Amandoi sunt putin constienti de ce ni se intampla mie si lui Stefan in vreme ce ei isi vad de durerile cresterii. Stefan incarunteste accelerat, sufera cu ei impreuna pana la lacrimi, eu ma subtiez subtil, ca un om de zapada intr-o zi de iarna tarzie. Speaking of which, azi a nins frugal, e pudra pe dealuri, si probabil zapada in Postavaru'. Si se aprinde Bradul din piata odata cu toate decoratiunile si ghirlandele din oras. Ma gandesc sa fur zece minute inainte de a merge la spital, sa ma duc sa filmez pentru Toma - voia atat de mult sa vada cu ochii lui.

E greu sa fii responsabil de suflete mici, epuizant psihic si fizic, o continua lupta cu sinele tau egoist, spontan, imatur si iubitor de boem. Sau de o viata fara griji. Sau doar de una in care sa iti poti face planuri. Maine trebuia sa merg in delegatie la Bucuresti. Doua intalniri. Pentru care m-am pregatit in ultimele doua saptamani. Tabula rasa. Si mi-e ciuda ca nu ma pot implica eficient in treburile de "oameni mari" si ratez magistral ambele roluri. In plus sunt super obosita - urasc conceptul de super woman - care arata super bine, cu manichiura, pedichiura, coafura si masajul la zi, are o cariera dezlantuita, o relatie minunata cu partenerul ei si e desigur o mama perfecta, care nu tipa niciodata, duce copiii la opt activitati, ii tine in brate de cate ori e necesar si le citeste toate cartile de cate doua ori pe seara.  I am just a micro-woman: vreau sa citesc o carte pentru mine, sa vad un film bun acasa, sa ma intalnesc cu prietenii si copiii lor o data pe luna, sa ies in oras doar cu Stefan cateodata si sa plec in delegatie singura o data pe trimestru.

Am deraiat: viata mea e un haos perfect si nici nu mi-as putea-o imagina altfel. Cred in noi patru si stiu ca o sa radem bine la urma. As vrea doar ca pana atunci sa fiu in piua din vreme in vreme.

luni, 14 noiembrie 2011

Rutina şi toţi prietenii ei

Unde se duce amorul când pleacă? Se mai întoarce? Şi dacă nu, ce lasă în urmă? Şi cum rămâi tu, legumă social funcţională, dar mută de fractura nedureroasă a coloanei sinelui tandru şi bun? Şi pentru cât timp?

joi, 3 noiembrie 2011

Reverberaţii

Acum optsprezece ani începeam facultatea: cu mintea a-pragmatică şi sufletul plin de fluturi. A fost o vreme bună. De visat, de iubit şi de presat între pagini groase care se vor scrie sau nu vreodată.

sâmbătă, 1 octombrie 2011

Vremea castanelor

Fara frunze. Sunt bratul subtire si gri, schita in carbune pe seama norilor,
Sunt ploaia si vantul, suierul iernii printre crengile din varf...
Bruma, zapada si gheata de-a valma, de-a uitarea si de-a v-ati ascunselea.
Sunt. Si e bine asa.

Muguri. Introspectia semintelor in devenire. Mirosul pamantului reavan.
Soarele ispitind iarba; conuri de floare alba, cerata si inalta.
Sunt ploaia si vantul, sapte frunze intr-un cerc de umbra.
Sunt. Si e bine asa.

Fierbinte, sangvin si fecund. Tampla fructului pulsand precum urma
de fier inrosit in palma culegatorului.
Sunt ploaia grea si furtuna care nu mai vin, care nu mai sunt.
Sunt. Si e bine asa.

Lumina filtrata prin miere. Gravitatia perena.
Sunt ploaia si vantul; intuitia vremii.
Castanele rostogolindu-se ludic.
Sunt. Si mi-e bine asa.

joi, 15 septembrie 2011

Doamna Toamna

...nu credeam c-o sa mai vii, ca puteam si eu s-adun... Hei-hei, graunte de energie, tinute strans la piept, doua.  Ce bine e acasa, ce bun e aerul si ce frumoasa padurea care-si vopseste frunzele rosu Titzian.

Mere, nuci, parmezan si vin alb bun. Cald si bland in jur. Copii chicotind, gangurind, aratandu-si dintii noi ca doua fierastraie in miniatura ("I'm a mean shark! :)" ),  oboseala cu sens, in sfarsit echilibru, desi in miscare.

luni, 1 august 2011

Braşov II

Ne continuăm drumul pe spirala temporală care m-a adus în locul din care am plecat acum şapte ani, doar că acum sunt mai întreagă: am parcurs un mare capitol despre singurătate, tăcere, încredere şi încredinţare, asimilare şi disimulare, paşi mărunţi înăuntru-mi cercetând motivaţii şi sensuri de fond.

Am închiriat un apartament într-o casă frumoasă, în al cărui balcon respir brazii de pe Tâmpa şi de prin alte coame urbane. Mi-am amintit ce-am simţit demult când m-am întors după cele câteva luni de haos petrecute în Bucureşti: cea mai proastă zi aici e mai bună decât cea mai bună zi oricunde altundeva. Reconfirm.

duminică, 10 iulie 2011

Transhumanta transantlantica

Iunie a fost o luna nebuna cu impachetat, triat, etichetat, eliberat, deliberat etc. Ultima saptamana a atins apogeul haosului pentru ca am vandut absolut toata mobila si in fiecare zi au venit unii si altii sa incarce chilipirurile. Cel mai haios a fost garage sale-ul pe care ni-l propusesem intre zece dimineata si patru dupa-amiaza, dar am fost treziti de o cucoana insistenta la opt fara un sfert, care statea indignata in usa in fata pijamalelor lui Stefan cu un mare "si eu ce fac acum - semn de intrebare" pe fata. Desi ma temeam ca "nu stiu-ul" sec o va dezarma, a venit din nou la noua, si a cumparat un sfert din articolele pe care apucasem sa le scoatem in garaj. Au urmat atat de multi pana la ora la care trebuia sa ridicam usa, incat ramasesem fara "marfa". Vecini si necunoscuti deopotriva s-au bucurat de maruntisurile care ne-ar fi stricat altminteri algoritmul celor cincizeci de cutii.

Atat socotisem ca vor incape in spatiul stramt lasat de mashi albu in containerul mic. Haine, jucarii si carti. Miercuri a venit containerul si au inceput incarcarea cutiilor. Le-am numerotat si descris pe fiecare intr-un inventar amator. Din pacate nu toate lucrurile erau in cutii in ziua in care ne-am mutat. Am pus totul claie peste gramada pe ultima suta de metri si ce-a ramas dupa plecarea tirului am aruncat sau am incercat sa ingramadim in bagajele de cala. Demers destul de ambitios si nebunesc pentru care am cumparat doua genti uriase, un cantar si am epuizat cele nici doua zile rezervate la hotel. Apoi am dramuit cele apriori desemnate indispensabile dimpreuna cu ramasitele fortuite in cele zece bagaje apeland la toate principiile optimizarii.

Ziua Z - ultimele retusuri, o programare la salon ratata, ultimele pachete ridicate chiar din mana postasului in drum spre aeroport, check in cu peripetii ca Andrei e singurul cetatean pur american, adica nu e si roman inca, si nu poate pleca fara bilet de intoarcere deoarece are nevoie de viza. Odata plecate bagajele monstru pe banda rulanta am respirat usurati ca macar de grija lor am scapat pentru o vreme. Urmatorul hop a fost la controlul de securitate: scoate copiii din carucioare, descalta-te, scoate cele patru calculatoare, lichidele, biletele, pasapoartele, cureaua, ceasul si lanturile de la gat. Si inca o data pe repede inapoi: pune copii in carucioare, laptopurile, lichidele, curelele, lanturile, etc. Repede-repede nu cumva sa intarziem la imbarcare (pe barca cu aripi), pana cand constatam ca primul zbor are o intarziere suficient de mare incat sa ratam legatura din Minneapolis. Renuntam la oferta de a petrece o noapte la hotel in Twin City, si la ridicare bagajelor de care ne credeam scapati, si decidem sa traversam in schimb aeroportul de escala pe diagonala in timp record. Cursa carucioarelor si a rucsacilor indaratnici a fost o reusita pana la urma, nu atat datorita performantele noastre atletice cat pentru ca aproape jumatate din pasagerii avionului intarziat aveau aceeasi destinatie. Asadar, ne-am instalat in transatlantic instantaneu si manati de furtunile violente de pe aleea tornadelor, am purces catre casa. A fost un zbor lin, cu exceptia catorva turbulente care au creat panica la traversarea norilor, despre care Toma s-a exprimat senin cum ca "era sa cadem cu avionul" (dar desigur ne-am fi ridicat si-am fi mers mai departe cum face el la locul de joaca) si pasagerii au facut "aaaaaahhh".

Ultimul segment a fost si cel mai placut - am schimbat izul de navetism aerian american cu o mostra modesta de batran continent zalud: mai mult spatiu, sandviciuri mai bune, bauturi gratis pe zbor regional si in general mai putine zambete tampe. Pauza de voie:




Am ajuns la terminalul nou, asa incat tranzitia la balcanism s-a facut cu blandete. Recuperarea bagajelor a durat mai mult decat am fi vrut dar au sosit toate in ciuda timpului strans de imbarcare din state. Drumul cu masina mi-a creat acelasi sentiment ca de fiecare data: odata aparuti muntii s-a facut liniste!

duminică, 12 iunie 2011

Începutul sfârşitului

Am început să împachetăm. Asta merge cu vaporul, asta cu valiza, asta vindem, asta merge la Goodwill. Criteriile sunt aleatorii, instinctuale, uneori ridicole. Negociez cu mine însămi fiecare obiect. Un demers epuizant, în care cedez de cele mai multe ori. Cărţile, pantofii şi jucăriile au prioritate. Maşina albă, fidela mea maşină de zăpadă, de furtuni şi de fugit prin lume cu muzica la maxim, se opune ca un leit motiv tuturor celorlate bunuri. E de vânzare, dar nimeni nu pare să o iubească atât de mult cum o iubesc eu şi după ultima evaluare rămâne cu noi.

Metri cubi, kilograme, regulamente de import şi alte considerente mercantile. Zilele trec cu zgomot, ca tornada lui Dorothy, îndepărtându-ne de Oz.

sâmbătă, 21 mai 2011

Sapte ani in America (I)

Aseara am luat bilete. One-way tickets. Inca pare ireal dar schimbam capitolul: am vandut casa, impachetam si aterizam in Brasov pe 2 iulie - impropriu spus, de vreme ce aeroportul e inca o himera, dar starea de spirit in care ne aflam suporta o metafora.

Moment de bilant dara: aici am invatat sa conduc, sa zambesc fara motiv si sa fiu mama. Am fost la scoala si m-am lasat de fumat. Am avut un servici comod, care plateste dublu salariului mediu de aici. Am avut prima, a doua, a treia si a patra masina. Care o sa imi lipseasca. Probabil singurul "lucru" care o sa imi lipseasca. Am cumparat, renovat, decorat, mobilat si vandut prima casa. Am plantat un brad argintiu cand s-a nascut Toma. Am pus flori rosii in fata casei. M-am bucurat de binefacerile unei vieti comfortabile, dar sterile. N-am apartinut, n-am participat, n-am legat prietenii profunde. Mi-am cultivat snobismul pentru ca am facut cumparaturi din lipsa de ocupatie - am o armata de pantofi si genti care ar trebui sa imi ajunga in urmatorii multi ani.

Si acum ne intoarcem acasa. Cu o avere nepretuita: Toma si Andrei.

joi, 21 aprilie 2011

Ce-aude Toma?! :)

Asa se intreaba omuletul care implineste azi doi ani si jumatate, cand se-aude vreun zgomot neidentificabil. Vorbeste foarte mult si foarte corect, despre toate lucrurile dimprejur: stie ca mama il iubeste pana la cer, ca "greierasul toata vara/n-a putut nimic sa cante/ca i s-a furat chitara/si o broasca tot il minte", stie si despre "five little monkeys jumping on the bed", si cifre si litere alandala. Astazi s-a razbunat pe aspirator - cred ca si-a invins partial teama de monstrul negru si zgomotos; dupa ce dimineata ar fi vrut sa vina mashi kk sa il ia, ca nu e mizerie de-loc (spuse el uitandu-se la covorul din fata cortului in care s-a refugiat de frica). Si cand o sa fie mare, vrea sa se faca... mic.

Andrei a implinit si el sase saptamani si gangureste grozav cand e satul si odihnit. Cand e flamand insa, tipa in allegro, gasind note mai inalte si mai stridente cand te astepti sa fi atins deja apogeul. Cand viseaza isi aduna sprancenele intr-un fel de incruntare mirata si suspina de parca tot laptele lumii ar fi in mare primejdie. Alteori dupa o masa buna, pastrand inca urmele faptei pe mustati si pe obrajii rosii de indarjire, zambeste satisfacut si senin, in deplina armonie cu lumea si universul. Apoi se intinde si se omideste si cade din nou in somn de inger. Inca miroase a nou-nascut si-mi e tare drag sa-l simt cuibarit in brate.

Timpul se arcuieste pe spatele nostru, se face poveste de dragoste multiplicata ca-ntr-un caleidoscop cu bucati mici de sticla colorata si oglinzi. Sunt indragostita de perfectiunile lor minuscule, de gesturile lor nonsalante si inocenta irezistibila.

Se intampla foarte multe zilele-astea si uneori simt ca nu pot sa le incap cu sufletul si sa le masor cu mintea. In plus, primavara inca se zbate intre iluzie si certitudine, cu muguri si inflatie de veverite stufoase iesite sa-si regaseasca comorile ingropate in toamna.

luni, 4 aprilie 2011

4x4 sau 4 saptamani de cand suntem 4

Timpul zboara si mai repede zilele-astea. Totul e impartit intre alaptare din 2 in 3 ore, scutece, spalat multimi de rufe transpirate, innobilate cu PP/KK sau branzificate :) MBA-ul nu ajuta nici la managementul timpului, nici la multi-tasking; ajuta doar zambetele satisfacute ale lui Andrei dupa cate o masa copioasa si licuricii de fericire din ochii lui Toma dupa cate o plimbare cu bicicleta sau alte activitati atletice.

Nu stiu cat o sa dureze viata asa, pe repede-nainte, dar in ciuda valmasagului de emotii si nesomn, e un soi de pace a lucrului bine facut.

Si daca nu era de-ajuns, intre timp incercam sa vindem casa, sa punem actele si gandurile in ordine si sa ne pregatim de o aventura noua: speram noi mai bogata si mai autentica.

sâmbătă, 26 martie 2011

Cum a venit Prâslea pe lume

Ştiam că se va întâmpla marţi şi ştiam că nu mai pot amâna. Pentru că nu mai aveam răbdare, pentru că nu mai puteam dormi (nu că apoi aveam să dorm) şi pentru că de câteva săptămâni bune mi se spusese că nu o să ajung la termen(ul de 40 de săptămâni). Şi am trecut peste ziua prezisă fluierând, fără nici un gând să nasc, cu dilataţie patru-cinci vreme de patru săptămâni, şi contracţii nedureroase şi inconsecvente în prezilele naşterii.

marți, 8 martie 2011

Poezii din copilaria mea

Azi mi-am amintit de "O pisica pui e-un ghem care vine daca-l chem", si dupa ceva scotoceala prin cap si pe internet, am gasit poeziile Danielei Crasnaru care in mare parte imi stau inca intact inghesuite in memorie. Nu stiu daca astea sunt toate sau daca asta e ordinea lor in carte, dar trebuia sa le adun la un loc.


Initial a fost editata in 1982 si din pacate nu cred ca a fost re-editata - daca da, tare as mai cumpara-o!

Dacă râzi

Dacă plângi vin trei Pitici
din beteală şi arnici
şi te ceartă că nu vrei
să vorbeşti puţin cu ei
şi te ciup dacă scânceşti
în loc să asculţi poveşti.
Dacă râzi vin şapte Flori
care s-au trezit în zori
drept la tine-n ochişori.


Primii dinţişori

Un surâs, un snop de raze.
Alt surâs, covor de rouă.
Zâmbet clinchet de mărgele
printre mâinile-amândouă.
Iar peste aceste daruri
zilnice, un alt cadou:
o fărâmă de lumină
cât un bob cu luciu nou.
Martie, surâs cu muguri.
Dar nu muguri ca oricare
pentru somnul unei flori.
Muguri cu miros de lapte
pentru doi albi dinţişori.


Degeţele-acadele

Crezi că-s zece acadele
cele zece degeţele?
Ce le tot înghiţi de zor
cu tulpină şi cotor?
Uite cum s-au supărat
şi stau triste-n pumnii mici,
pumnişori ca doi arici
daţi prin zahar vanilat!
După cum vezi, cel mai tare
plânge degetul cel mare:
- Nu credeam că-s de mâncare
aşa crud şi fără sare!



Miau şi Gu

O Pisică-pui e-un ghem
care vine dacă chem,
e un bulgăr de ninsoare
cu codiţă şi picioare,
cu pernuţe şi cu gheare.
Bea lăptic cum bei şi tu
însă zice "miau" nu "gu".
Chiar dacă e foarte mică
nu s-a pomenit vreodată
o Pisică-pui peltică.


Ţara copilăriei

Patru anişori - sprâncene
ochişori umbriţi de gene,
şi guriţa conturată
cu un strat de ciocolată.
Degeţele curioase
gata ca să tot descoase
lucrurile de prin casă.
Ţop în pat şi zdup sub masă,
nicio clipă de răgaz.
Nu umbla la aragaz,
portocala nu-ţi mai place?
Lasă prizele în pace!
Nu cu pixul pe pereţi.
Vai, tu faci cât cinci băieţi!
Patru anişori zburdalnici
au nevoie de trei paznici
ca să-nveţe să se poarte
tocmai cum scrie la carte,
o carte de oameni mari
care nu mai vor să ştie
cum era pe când trăiau
în Ţara Copilărie.


Căpşuna cu pistrui

O căpşună cu pistrui
şi cu fes micuţ verzui
se plângea că de la soare
toţi pistruii-i cresc mai tare.
Şi că are mult necaz
că-i prea roşie-n obraz
şi pân să răsară luna,
se tot văicărea întruna:
- Of şi vai, fir-ar să fie,
de ce n-am, precum ciuperca,
pe căpşor o pălărie?


Întrebări

- Cât trăiesc gâzele?
- Gâzele trăiesc
o seară
o vară
şi, uneori,
un evantai de culori.
Cât curcubeul, bunăoară,
atât cât să bucure
Privirea noastră uimită.
Un minut.
Sau nici atât,
o clipită.
- Dar ţestoasele
cât trăiesc oare?
- Oho, ele trăiesc vreo trei-patru sute de ani.
Cât cinci rânduri
de bunici norocoşi
cu strănepoţei
cuminţi şi frumoşi.
- Dar cuvintele dintr-o poezie?
- Ele trăiesc uneori
preţ de o carte,
alteori preţ de o veşnicie.


R şi L schimbă cuvinte

Calul are coamă albă
carul merge unde vreţi,
valu-i un volan al mării,
varu-i strai pentru pereţi,
racul are cleştişori,
lacul are peştişori,
un tablou e-nchis de-o ramă,
tăietura-i de la lamă.
Dacă iei bine aminte
R şi L schimbă cuvinte.
Doar la dumneata în gulă
este o halababulă.


Ieri, azi, mâine

- Mâine
vom merge împreună să cumpărăm o pâine.
- Nu o să mergem
ieri?
- Ieri a trecut.
Deci nu vom pleca ieri nicăieri.
- Dar e adevărat că mâine am văzut
un căţeluş
cu blăniţă tărcată?
- Nici pomeneală!
Mâine n-a mai fost pănă acum
niciodată.


Bucăţi bucăţele

Cine spunea că nu sunt
şi pentru fetiţe
jocuri cu şuruburi,
maşinuţe şi piuliţe?
Mie îmi place să mă joc
cu toate lucrurile
şi, mai ales cu acele,
pe care le pot desface
bucăţi-bucăţele.
La jocul ăsta mă ajută
şi tata
care ştie locul fiecărei bucăţi
pe de rost
şi se joacă şi el
un ceas şi mai bine
până le face
la fel cum au fost.

O poveste cu mult soare, despre cum te faci tu mare!

Asta-i o cărticică subţire,
citită de cei foarte mici
prin jumulire
iar, la vremea potrivită,
de cei măricei si-la-bi-si-tă.
O cărticiă pentru părinţi
bunici şi nepoţi,
adică o jucărie
cu care se pot juca toţi
şi fiecare-n alt fel
după câtă copilărie are-n el.
O carte de turtă dulce,
beteală şi soare
despre cum creşti tu mare.
Uite c-ai şi trecut peste prag,
uite că fără de veste
ai şi intrat în Poveste.


Poveste

Când erai tu foarte mică,
Gălbenuş pulsând sub coajă,
Când întreaga ta făptură
era jumătate vrajă,
când beai aerul cu mine,
când visai în visul meu
când vedeai lumina lumii
pe care-o vedeam doar eu...
Ei, dar e-o Poveste lungă
despre Dor şi Duioşie,
e o stranie Poveste
despre Aripi-care-cresc,
pe care, când vei fi mare,
poate-odată şi odată
tot am să ţi-o povestesc.


Cale lungă de-o poveste

Cum se vede lumea, oare,
din pătucul dumitale?
E-un ocean până-n tavan,
pân` la usă e un an,
iar pân` la fereastră este
cale lungă de-o poveste.


Lumea-Gu

E bolnav de gungurită
gâtişorul dumitale?
Fată mică, bulgăraş
cu mânuţe-aripioare!
Dacă vrei lăptic spui gu,
dacă nu vrei, nu spui nu,
spui tot gu, dacă ţi-e somn
gu-gu-gu dacă ţi-e frică.
Pare-mi-se Gu se cheamă
toată lumea ta pitică.
Cum se spune-n limba ta
"fată-boabă-de-mărgea"?
Gu, desigur, ce-ntrebare,
răspund ochii dumitale!


Fetiţa-Gu

- Cine e fetiţa Gu?
- E-o fetiţă cum eşti tu.
- Ce mai nume şi-a găsit!
- Nu e nume,-i gângurit!
- Nu-nţeleg, cum vine-adica?
- Vine, că e foarte mică
şi pe limba dumneaei
spui ce vrei şi ce nu vrei
cu o singură silabă
care plânge, râde,-ntreabă.
- Gâtul ei nu are-n el,
bine-ascuns, un porumbel?
- Are. Însă într-o zi,
mai încolo, ia aminte,
o să zboare. Şi, în loc,
o să vină să se-aşeze
un stol mare
de cuvinte.


Ce să-ţi dau să nu mai plângi?

Ce să-ţi dau să nu mai plângi?
Doi arici
cu ţepii mici,
Doi pisoi
cu labe moi,
sau un strop de lapte dulce
lacrimile să se culce?
- Vreau trei stele bine coapte,
ca să le mănânc la noapte!


Prima zăpadă

Ochii tăi vorbesc întruna
şi sprâncenele-amandouă
se uimesc de tot ce văd:
dacă-i soare, dacă plouă.
Sus în braţe! Să-ţi arăt
pe fereastră, peste case
prima haină de omăt.
Pomii toţi au glugă albă
casele căciuli de puf
Lungi eşarfe de ninsoare
se tot leagănă-n văzduh.
Dintre ierni, aceasta-i altfel.
Ninge cum n-a nins vreodată!
Cerul e un sac de-argint
cu beteală parfumată.
Ştii de ce, frunte mirată?
Ochi uimiţi, voi ştiţi de ce,
ninge altfel, mai frumos,
mai ca-n vis, ca niciodată?
Şi răspunsul vine simplu
după cum vine şi rima:
pentru tine, fată mică
iarna asta este prima.


Prima baie

Clip! Întâi un picioruş.
Clip! Mânuţe şi bărbie.
Apa ca de catifea,
care mângâie, îmbie.
Uite-un strop pe nasul cârn.
Pe urechi, doi stropi perechi.
Pe obraji, două petale
sau sunt lacrime mai vechi?
Nu cumva prin apă-şi plimbă
Moşul Ene barba lui?
Apa e acum un cuib, rotitor şi albăstrui.
Înc-un pic şi am să-ţi fac
plăpumiţă ca de spumă,
trasă până spre năsuc
din beteală şi clăbuc.
Şi, dac-ai să fii cuminte,
am să-ţi fac de-aci-nainte
o scufiţă şi-un halat
din clăbuc mai parfumat!

vineri, 4 martie 2011

Peste 20 de ani

Pentru că azi tot n-a fost să fie (deşi timp ar mai fi), să abuzez de blog şi să mă explic în faţa; micilor proprietari de inimi şi suflete mari, adică ale noastre, unul născut şi unul aflat la bariera sonică, Toma şi Tudor, care ar putea fi îndreptăţit şi ipotetic inchizitivi cu privire la menirea şi parcursul lor prin paradoxul mundan.

În primul rând, de ce i-am condus în lume?

Cred că mai departe de aruncatul informaţiei genetice cu pioletul către vârf, nu există un scop precis :)
Din dragoste desigur, din curiozitatea amestecării mele cu iubitul meu şi a dăruirii depline în formă fizică, cu ochi, nas şi gură, cu păr moale răsfrânt pe fruntea înaltă încreţită de primele întrebări.
Din îndrăzneala sau obrăznicia de a ne reinventa, recombina şi reafirma prezenţa pe ici pe colo.
Din încăpăţânarea de a demonstra şi transmite puţinul înţeles de noi într-o formă concretă şi coerentă.
Şi din egoismul oglindirii în energia ludică şi al alunecării înapoi în inocenţa ireproductibilă.

Apoi, ce înseamnă aici şi acolo pentru noi patru, pentru ei doi şi pentru fiecare dintre noi în parte?

Adică de ce vom transhuma din porumbul satisfăcător ale Americii către munţii aprigi şi mereu bosumflaţi ai Ardealului? Pentru că vreau să ne regăsim sau să construim o identitate solidă, aproape de Dumnezeu, aşa cum îl înţeleg eu, de părinţi şi de prieteni, într-un loc cu viaţă şi cu sens pentru noi.

duminică, 27 februarie 2011

Update la starea de pretravaliu

Toma are bronsita si RSV (nu stiu cum sa-l traduc pe virusul respirator cu pricina), bunicul are probleme cu o raceala suspecta si cu inima si nu are nitroglicerina iar Stefan a anticipat toate astea prin zbateri de ochi premonitorii, despre care eu in continuare cred ca sunt coincidente fatidice. Si mai e stresat de perspective incerte si de ezitarile mele. Daca as avea raspunsul corect...

In aceste conditii contractiile mele par desigur derizorii si neadecvate si chiar nadajduiesc sa fie Braxton Hicks. Maine implinim termenul de 40 de saptamani, e foarte frig si dupa ninsoarea de ieri strada arata ca un croissant pudrat. Si eu n-am timp sa nasc. Vreau soare si primavara si sa ma sustrag dizarmoniilor din jur.

vineri, 25 februarie 2011

Ultimele retusuri la tabloul 3+1

Am reusit sa ne edificam care e data limita pana la care mai locuim in simbioza: daca nu doreste sa ne intalnim pana joi, atunci ii facem cadou 3 Martie drept zi de nastere. Ieri, la ecograf, toate erau bune, apa in acvariu destula, 154 batai/minut si pace multa in imparatia materna.

Doctorul care ar putea potential sa ma asiste la inductie pare foarte prietenos, naturalist si firesc. Pana acum e cel care mi-a dat cele mai multe explicatii despre ce se intampla cu mine si puiul din dotare, si primul care a citit planul de nastere fara surprindere sau indignare. A estimat ca bebe are in jur de 7.5 - 8 pounds (3.4 - 3.6 kg) si ca nu voi avea nevoie de pitocina. Dilatatia e tot la 4-5 cm, colul 80% sters si statia -1. Foarte favorabil unei nasteri usoare, dar nu intotdeauna exista o corelatie clara intre parametrii tehnici si realitatile din teren :)

Tot in tainele mamiceniei se inscrie si raceala lui Toma care a reusit sa ma epuizeze fizic si psihic intr-atat incat ma intreb daca sunt in stare sa ma conduc singura azi de la servici acasa. Partea buna e ca e vineri si ca ar trebui sa ii treaca si sa doarma mai bine si el, pisoiul moshmolit de tuse si nesomn.

marți, 15 februarie 2011

Baietelul din burtica

Poate ca e venirea primaverii sau iminenta nasterii si pendularea hormonala aferenta sau apropierea mutarii la munte, sau toate la un loc, dar zilele-astea ma simt fericita, implinita, privilegiata si increzatoare in tot ce va fi sa vina.

Abia astept sa il intalnesc pe baietelul din burtica, sa ii spun povesti despre dragoste si dor, despre paduri si ape, despre nori si alte forme efemere. Sa il tin in brate si sa il legan catre somn, sa ii numar in sarutari degetele de la picioare, gropitele de la maini si alte cute numai pentru nou nascuti inventate. Nu stiu cand vrea sa ne-ntalnim, dar eu sunt pregatita sa iubesc si mai mult.

luni, 14 februarie 2011

Cei sapte ani de-a casa(toria)

Azi se rotunjesc sapte ani de cand visez cu ochii deschisi, sapte ani de cand am zis "da, vreau sa rad si sa plang cu tine, vreau sa vin dupa tine in lume si vreau sa ma tii in gand sau in brate in toate noptile"... Pare insa ca am trait infinit mai mult, intre continente si avioane, scoli si vacante, case provizorii si semi-permanente, si mai ales in zambetul mic cu gropite de mine si tine amestecat.

Te iubesc mai mult de cat la inceput pentru ca in fiecare zi te-am descoperit cate putin. Iubesc rabdarea, blandetea si tenacitatea cu care crezi in noi. Iubesc sa ne facem planuri in fiecare zi, sa le modelam si sa le punem in contextul lumii absurde in care ne-am cunoscut. Iubesc sa te vad jucandu-te cu Toma, citindu-i si invatandu-l de-ale pisoilor. Nu mi-as fi putut dori nimic mai mult si iti multumesc ca ai avut rabdare pana m-ai gasit.

joi, 10 februarie 2011

Intalnirea mea cu Toma - III

Prima sarcina a fost extrem de usoara si energizanta. In multe randuri, am simtit ca pot sa forez muntii, daca nu sa ii mut. Am aflat ca vom avea un copil exact acum trei ani, si pe parcursul celor noua luni, m-am simtit fenomenal: fara greturi, pofte, istericale (desi am batut putin din picior sa ne luam casa, ca deh, ne trebuia cuib) sau alte neplaceri. Am facut yoga/pilates pana pe la sapte luni, dupa care am redus activitatile fizice la varuit, asamblat mobila si shopping.

Doctorii au estimat ca data nasterii va fi 14 octombrie, asa ca  am invitat ambele mame/soacre sa asiste si sa ajute la eveniment. Ne-am mutat in casa noua (veche, dar complet renovata in timp record) pe 4 septembrie si am terminat finisajele in ajunul venirii "ajutoarelor", adica prin 10 octombrie. Obositi dar extrem de multumiti de rezultatele muncii noastre ne-am asternut pe asteptat. Pe masura ce Toma se lasa asteptat, noua resedinta s-a transformat intr-o oala sub presiune cu soacrele tropaind pe hormonii mei si-asa jucausi, negasindu-si locul si rostul si mai ales neincapand una de cealalta desi casa e pe trei niveluri...

In fine, la controlul de la termen, in ciuda rezultatelor pozitive la toate testele si monitorizarile, am aflat ca daca nu se intampla nimic in urmatoarea saptamana, or sa imi provoace nasterea, pentru ca placenta risca sa devina ineficienta in procesarea si transmiterea oxigenului si nutrientilor. Deja tracasata de interactiunile cu cele doua doamne si obosita de mersul pinguinului, n-am rezistat propunerii. Drept pentru care, in dimineata cu pricina, dupa un telefon la spital menit sa ne asigure ca avem camera, am purces cu bagajul pregatit de-o vreme. Am sunat doula, cu care ne pregatisem in cele trei intalniri prealabile pentru varii scenarii, si a promis sa ajunga odata cu noi la spital.

Spitalul nou, cu dotari maiestre, intr-un decor relativ domestic. Asistenta ma intampina bucuroasa la 8 dimineata cu propunerea de Pitocin intravenos; eu intru in panica si zic pas, stai sa vina doula sa negociem. Ce doula? Care doula? Aia din planul de nastere. N-am stiut, si oricum asa e procedura. Nope, cheama doctoru' ca de nu eu plec acasa. Imi si imaginez scena cu gravida uriasa (o burta care imi tripla usor profilul - ca si cea de acum de altfel) raspicandu-se intr-o engleza medical aproximativa si cu accentul aferent :)

Apare doula si se face pace. Ora 9.  Nu primesc Pitocin decat daca nu progreseaza travaliul la o ora dupa ruperea artificiala a sacului amniotic. Asa ca am depus constiincioasa tot efortul de care m-am simtit in stare vreme de cateva ore bune, urcand si coborand sute de scari, si zabovind cate 15-20 minute pentru control si monitorizare. Gandindu-ma-n urma cred ca am fost extrem de norocoasa ca lucrurile au decurs asa si nu am intrat in spirala interventiilor medicale cauzate de lipsa progresului.

Cred ca in jur de ora 1 am intrat la dus si am primit un masaj buuun de la doula. Apoi am cerut prima doza de analgezic - dupa care m-am simtit ca dupa cateva pahare de vin, si a trebuit sa stau cuminte in pat sa nu ma accidentez. Efectul a durat cam o ora, si desi contiuam sa simt contractiile, devenisera suportabile.

Catre 2:30-3 am mai cerut un shot, dar efectul nu a mai fost la fel de puternic si pe la 4 si ceva deja ceream epidurala si as fi acceptat bucuroasa cateva cezariene. Din fericire, eram suficient de aproape de deznodamant, incat sa nu mi se mai poata administra nici un fel de medicament si sa-mi revina optimismul si energia pe ultima suta de metri. Partea cu push-push a fost destul de ireala, ca nu simteam ca imi vina sa imping desi asistentele (ca la final s-au inmultit) si doctorul faceau galerie intensa. In cele din urma, am cedat epiziotomiei si Toma s-a nascut cu un tipat sanatos, albastrui, ridat si fara dinti ca un strumf batran... L-am primit in brate asa ud si moshmolit si s-a linistit imediat la san - imi amintesc ca ne-am privit indelung in ochi si ne-am indragostit instantaneu. Stefan plangea de fericire (cred) si doula ne asigura pe toti ca am facut o treaba buna. Pe masura ce durerile s-au estompat, am intrat intr-o stare de beatitudine coplesitoare: m-am simtit intreaga, puternica si plina de magie!

Ce-am invatat data trecuta: sa eviti inflatia de estrogen (nu avem decat un bunic acum cu noi care sa se ocupe de Toma cat suntem la spital) si cine n-are doula sa-si faca rost. Au trecut doi ani si trei luni de atunci, si ma pregatesc sa nasc in orice zi acum. Imi doresc nespus un al doilea baietel la fel de sanatos si bun, indiferent de cum va fi nasterea, dar recunosc ca in secret sper sa fie o experienta la fel de buna.

sâmbătă, 5 februarie 2011

Intalnirea doulei cu Toma - II

Mo had a healthy, enjoyable pregnancy with no complications. She started having non-stress tests around 38 weeks of pregnancy. I asked her if they had concerns about her and the baby since in my experience non-stress tests were not offered until 40-41 weeks and usually sooner if there were concerns or a multiple pregnancy. She said there were no concerns. It was routine for this doctor/group to do them. She made it to 41 weeks and was told that she should induce because she was overdue and the placenta would not be working as well any more. She was 4 cm dilated the day that she was induced.

At one of her last appointments, she shared her birth plan with one of the doctors in the practice. In her birth plan, she wrote that she would have a doula at the birth. The doctor who attended her birth did not know about this and seemed to react strongly when Mo wanted to talk with me before he broke her water and he started her induction. He left the room and Mo, Stefan and I talked. Mo seemed concerned about the doctor’s reaction and didn’t want to start her birth off by upsetting the doctor and possibly be treated in a negative way. I reminded her that this was her birth and her body. If she wanted to go ahead with the induction, that was her choice. She nor her baby were in any immediate medical danger, so I told her that she could choose to come back on a different day and have the induction with a different doctor if she wanted to. After we talked about her choices and how she was feeling, she decided that she was ready and felt confident about having her water broke and start the induction.

The doctor came back in and was calmer. He broke her water, which was clear, and they listened to the baby on the monitor for awhile (about a half an hour). The nurse came in and she said that Mo could get up and walk around. The nurse was supportive of Mo’s desire to try for a pain medication free birth. We were told by the nurse that they would be starting Mo on Pitocin in an hour if she didn’t start having contractions. Mo did not want to have Pitocin if she didn’t need to so she got to work.

We walked the halls in labor and delivery for awhile. The nurse said that we could go out and walk the stairs too, so we did. Mo walked A LOT of stairs. What a strong women with very strong legs! This technique was effective for getting her contractions going and soon her contractions started coming regularly. After an hour, we returned to have the baby monitored for about 20 minutes. She was having contractions often enough that the nurse told her that she did not have to start Pitocin yet. Mo was happy about that and after hydrating her up with some sparkling water, she was back to the stairs. We repeated this for a few hours, walk and climb stairs for an hour, return for 20 minute monitoring and sparkling water. During her contractions, Mo would lean forward and I or Stefan would rub her lower back. Before her birth, Mo said that she thought that she would like a citrus fragrance to smell, so I had a small bottle of lime extract that I had brought with me. She would take a quick smell of it and then we would walk more.

We visited the nursery and looked at the babies who where in there. I think that the use of gravity and motion helped keep the labor going without the use of Pitocin. We also utilized acupressure points on her legs and hands to help keep the contractions going while she sat and was monitored. She also tried nipple stimulation, but either it wasn’t very comfortable for her to do, or it wasn’t working for her. Maybe using an electric or manual pump would have been easier.

I can’t remember the timeline very well, but she was checked a couple of times and was making good progress. By the time she was 6-7cm dilated walking was not something Mo wanted to do any more because her discomfort was increasing and the contractions were taking more work to stay relaxed through. I think that her back may have been hurting too. We got her set up in the shower sitting in the chair and used the hand held sprayer on her back. She was in there for awhile, but it too was not helping very much any more and she was getting tired. She had not slept well the night before knowing that she would be having the baby the next day. I remember telling her that a lot of moms feel sleepy during transition and then get a burst of energy when it’s time to push.

While Mo was interested in an unmedicated birth, she was open to the use of medication. Mo was ready for some rest and some relief from the contractions. The nurse offered her Fentanyl. Once she received her dose, Mo rested in bed and was now hooked up to IV fluids for the first time even though she had a heparin lock from the start of her birth. She wanted to talk with Stefan in their native Romanian language and asked for privacy because she felt that it was not polite to speak something other than English in front of me. I told her that I had no problem with her speaking whatever language in front of me that she wanted to, but that I would be happy to give them privacy.


Less than a minute later, the doctor and his assistant arrived. He had Mo lay flat on her back and the nurse and I each helped hold one of Mo’s legs when she was pushing. Stefan was standing by the room door away from everything. He had tears in his eyes and I smiled at his and gave him a big thumps up. And when I told Mo how great she was doing, I would look at him and smile and nod too. At the time I was worried that he was doing OK, but if I remember correctly, Mo told me later that he was just very overwhelmed at the time. Once the baby was out, he came over and kissed and expressed his love to both Mo and Toma.

The doctor was shocked that Mo had “labored down” without an epidural. He was also amazed that she was having a baby without Pitocin and without an epidural. He said “we don’t see births like this”. Mo had only been actively pushing for 5 minutes when the baby’s head could be seen and in 10 minutes the head was crowning a great deal, but still easing in and out with a little more showing each time. The doctor said, “I’m guessing you don’t want an episiotomy?” I told you what he was saying because you couldn’t hear him and you said you didn’t yet. After two more pushes, he performed an episiotomy. Toma was born a couple of contractions later. He was beautiful and Mo couldn’t take her eyes off of him.

After Toma was born, the doctor left and his assistant repaired the episiotomy and cleaned up. The nurse checked the baby at the warmer and returned him to you and you started nursing him. Before the nurse left the room, I saw the nurse change the IV bag and then she said, “Now all I’m giving you now is a little something to give you energy to help you recover.” I looked at the bag and saw what was printed on the label and she said to me, “You saw what that is.” I said, “Yes.” She said, “I’m all about healthy moms.” I said something about understanding and she left. You both heard what was happening and asked what that conversation was about. I explained that the medication in the IV was called Pitocin and it is used to make the uterus contract and is usually given to mothers who’s uterus is not contracting properly after birth and/or if a mother is experiencing hemorrhaging. The nurse had given her 2 bags of it after birth not for excessive bleeding, but because the nurse gave it to all mothers after birth. Mo later complained of her legs being very swollen. One of the side effects of Pitocin is swelling of the legs.

Once Mo, Stefan and baby Toma were nursing and resting, but before Mo was moved to her postpartum room, I went to pick up Mo and Stefan’s mothers. They were very excited to come meet the baby! We met with Mo and Stefan and visited for awhile in the recovery room. Toma was being washed and observed in the nursery.

It was an honor to attend the birth of Toma. Mo and Stefan were a lovely family to work with. I wish that I could be a part of their birth when they welcome their new child, but I know that they will be in wonderful hands with Diane.

Best wishes for a beautiful and healthy birth,
Doula

joi, 3 februarie 2011

Intalnirea lui Stefan cu Toma - I

Inspirata de lectura "Giving birth with confidence", in care se pomeneste ca istoria nasterii fiecarui om are puteri de legenda, precum si de frumoasa poveste a nasterii unui alt baietel minune, care imparte acelasi nume cu pisoiul meu, m-am hotarat sa rememorez venirea pe lume a lui Toma.

Toma s-a nascut intr-o zi de toamna, buimaca de ploaie si de vant, in Des Moines, Iowa. Fratele lui, pe care il asteptam in urmatoarele saptamani, se va naste tot aici, cand ii va veni cheful de lumina, frig si zgomot.

Deocamdata, am recuperat de printr-un email catre nasii nostrii de cununie, impresiile tatalui:

"Perspectiva mea desigur. Sunt fericit. Mo este minunata, ca de obicei. Va fi o mama pe cinste si sunt foarte mandru de ea. Sunt mandru pentru ca a avut intelepciunea sa ia deciziile cele mai bune pentru ea - in special angajarea moasei, care ne-a fost de un real ajutor. Zic "ne" pentru ca pe mine m-a ajutat pur si simplu prin faptul ca a stiut ce si cind sa ii zica si sa ii faca lui Mo in binecuvintata zi de marti 21 octombrie, cind ne-am infiintat de cu dimineata la aripa noua a maternitatii in care avea sa vina pe lumea asta Toma Rares (da, pina la urma ne-am hotarit ca, daca tot va avea de optat intre a fi roman european sau american, sa ii oferim optiuni si pentru nume). Am fost destul de linistiti si in afara de citeva mici contre cu asistenta si doctorul in legatura cu inducerea sarcinii, totul a fost ok pina la travaliu.

Din nou, mentionez ca este perspectiva mea - ok inseamna ca am putut sa o mangii si eu alaturi de moasa pe Mo cand contractiile o luau razna. Priveam uimit acele care inregistrau pe hirtia milimetrica ritmul inimii bebelusului si intensitatea contractiilor. Contractiile au un scor de la 0 la 100+. Cand am ajuns la spital, scorul era in jur de 40, ceea ce nu era considerat inca contractie. Ca dovada, Mo se putea plimba si vorbi. Da-i cu urcat-coborit scari, colindat holuri in speranta ca gravitatia isi va face datoria si contractiile isi vor urma cursul fara sa fie nevoie de administrarea pitocinei (traducere aproximativa a chimicalei care imita substanta secretata la comanda creierului pentru contractii naturale, oxitocina). Durerile au inceput pe la scorul de 60, si nu mica mi-a fost uimirea sa vad cum Mo s-a transformat intr-o pisica cuminte cuminte, pe care o mangiiam si o alintam cand trecea prin contractii.

Odata cu scurgerea timpului, s-a instalat linistea in salon si se auzeau doar susoteli intre Mo, moasa si asistenta pe muzica de fundal ("Bach for relaxation" - ti-o recomand in loc de somnifere :)). Si daca Mo mai putea articula ceva pentru durerile de 60, cand au inceput cele de 80, si chiar o suta s-a intimplat ceva in capsorul ei - nu pot sa uit cum mi-a devenit clar ca a depasit momentul psihologic in care ar fi putut recurge la epidurala. Dintr-o data am vazut-o respirand asa cum nu a avut motiv dar a invatat in acea clasa prenatala, trecand peste contractiile de 100+ si nestiind ce sa mai zica decat ca "sunt cuminte". Asistenta tot venea din cand in cand si cand am vazut ca incepe sa astearna unele altele in jurul patului am stiu ca se apropie evenimentul. Mo m-a trimis in antecamera unde am batut cei 2 metri de s-a facut sant acolo, probabil un sant sapat de nenumarati alti tati. A venit doctorul, jovial dar "old-school". Nu a lasat-o sa nasca altfel decat in clasica pozitie care se practica si acasa (atat moasa cat si clasa prenatala ne invatasera ca pozitia cea mai buna e cea in care mama se simte cel mai bine sa impinga) si era hotarit sa termine cat mai repede cu nasterea. Asa ca cu moasa la un picior, o asistenta la celelalt si doctorul care completa corul de incurajare a pornit travaliul.

Au fost 26 de minute interminabile. Moasa a dat ulterior verdictul de "nastere grabita de doctor" - a zis ca prin alte parti doctorii sunt mai rabdatori si te lasa sa impingi timp mai mult, ca sa iti poti aduna puterile. Pe Mo au indemnat-o de 11 ori sa impinga. Eu am rezistat cred ca la 8 din cele 11 contractii insotite de 2-3 runde de impins in care simteam cum Mo isi aduna toata energia ce-o mai avea prin colturile fiintei. A urmat negocierea deciziei de epiziotomie pe care am ascultat-o cu ditamai nodul in git, rugandu-ma la Dumnezeu sa ii dea putere. Si i-a dat. Mare minune la voi femeile, cu fabricuta asta si cu puterea incredibila ascunsa sub atata tandrete, frumusete si disponibilitate de dragoste. Cand am auzit patru voci zicand "there you go!! This is it!! This is the big one! Push now!" am pasit in camera si am vazut ceva mic si mov albastrui fiind depus la pieptul mamei - Mo mea minunata.

Una dintre maini era legata de cap cu cordonul ombilical, care se infasurase de doua ori in jurul gitului si a mainii :) - a iesit pe lume cum sar atletii la inaltime la olimpiada. De atunci ce sa zic - am plans vreo 10 minute ca altceva nu stiam sa fac, si ii mingiiam cand pe unul cand pe altul in timp ce doctorul si asistentele isi faceau treaba in jurul nostru. Pe mine, ca si probabil pe majoritatea tatilor, m-a lovit un sentiment de responsabilitate coplesitor pentru urmatoarele zile. A culminat cred acum doua zile, dupa prima noapte petrecuta in trei (am lasat mamicile sa doarma ca sa il poate prelua dimineata) cu o stare de anxietate si neputinta de a ma bucura: bucurie pentru darul acesta de viata sanatoasa, de nastere fara complicatii, de fat care suge tot ce intra in raza guritei mostenite total de la Mo, de mama sanatoasa si bucuroasa de pruncul ei. O mie de ganduri pe minut, si doar rugaciunile au avut darul de a ma linisti. Rationalul functioneaza, stiu ca nu este un sprint, e un maraton, nu este decat senzatia stupida ca nu prea esti in control, mai ales cand micul print de abia are 3 zile si esti cu el acasa (ceea ce de altfel e o bucurie pentru ca n-ai fi acasa cu el daca nu ar fi complet si deplin sanatos). Dar asa sunt eu la inceput de drum cu responsabilitati. Cred ca trecerea pe la doctor in ziua a 5-a si revenirea la servici au avut darul de a ma linisti. Am petrecut noaptea trecuta linistiti, cu somn dupa voia lui Toma, insa cu sentimentul ca stim ce facem si cu o crescanda constientizare a limitelor pe care le controlam si al algoritmului pe care putem sa il aplicam relativ la semnele lui Toma!"

Dupa care notam si eu, o umila contributie personala: "una peste alta, suntem bine, alaptam pana adormim cu lapte pe mustati si crestem ca Fat Frumos."

Zilele-astea o sa primesc si varianta doulei, pe care o sa o traduc sau nu, dupa care o sa "fill in the blanks" cu ce imi amintesc eu din acea zi memorabila si nu s-a spus deja.

luni, 31 ianuarie 2011

The Little Soul and The Sun

Neale Donald Walsch, traducere Ana Nicolai

Odata ca niciodata, a existat un Suflet Mic, care i-a declarat lui Dumnezeu:
- Stiu cine sunt!
Si Dumnezeu a raspuns:
- Ce-mi spui e minunat! Si cine esti tu?
Micul suflet a strigat :
- Eu sunt Lumina!
Dumnezeu a zambit cu drag:
- Ai dreptate! Esti, intr-adevar, Lumina.
Micul Suflet era extrem de fericit; Tocmai deslusise misterul pe care intreg Regatul dorea sa-l descopere.
- Uau !, spunea Micul Suflet, asta e grozav!

Dar curand, doar a sti nu i-a mai fost suficient. Micul Suflet a inceput sa-si doreasca sa fie ceea ce tocmai descoperise ca este. Si astfel, Micul Suflet a mers din nou la Dumnezeu (ceea ce nu e deloc o idee rea pentru sufletelele care-si doresc sa fie Ceea ce Sunt cu Adevarat) si i-a spus :
- Acum, ca stiu ce sunt, pot sa si fiu ceea ce sunt ?
- Adica vrei sa FII Ceea ce ESTI cu Adevarat?, il intreba Dumnezeu.
- Pai, raspunse el, una este sa stiu ce sunt, si cu totul alta e sa fiu ceea ce sunt. Vreau sa simt cum e sa fiu Lumina.
- Dar tu chiar Esti Lumina!, ii raspunse Dumnezeu cu un zambet larg.
- Intr-adevar! Dar eu chiar vreau sa simt cum e sa fii lumina, se tot plangea Micul Suflet.
- Asa deci ?, raspunse Dumnezeu razand in barba-i, ar fi trebuit sa-mi dau seama de asta mai devreme, mereu ai fost un spirit aventuros.
Atunci privirea lui Dumnezeu se schimba :
- Ar fi totusi un lucru.
- Ce? intreba Sufletelul.
- Pai, nu exista decat Lumina. Vezi tu, am creat doar ceea ce esti tu si, astfel, nu exista nici o modalitate prin care tu sa traiesti experienta a Ceea ce Esti, atata vreme cat nu exista opusul a ceea ce esti.
- Adica ?, intraba confuz, Micul Suflet.
- Hai sa ne gandim in felul urmator, ii spuse Dumnezeu: tu esti ca o lumanare in Soare. Esti acolo impreuna cu alte milioane, miliarde de lumanari, pentru a crea Soarele. Si Soarele nu ar fi el insusi fara de tine; el nu ar fi Soarele, fara una din lumanarile sale. Si fara tine, el nu ar mai fi Soarele, pentru ca nu ar mai straluci la fel de puternic. Deci, cum ai putea sa te cunosti pe tine insuti ca fiind Lumina, cand tu esti in Lumina?
- Pai, ii raspunse Sufletelul, tu esti Dumnezeul, gandeste-te la o solutie.

Dumnezeu zambi din nou si-i spuse :
- Am gasit deja solutia. Pentru ca nu te poti vedea ca fiind Lumina, atata vreme cat tu esti in Lumina, atunci te vom inconjura cu intuneric.
- Ce este intunericul ?, intreba Micul Suflet.
- Este ceea ce tu nu esti.
- Imi va fi frica de intuneric ?, intreba Micul Suflet.
- Doar daca alegi tu sa-ti fie frica. Nu are, de fapt, de ce sa-ti fie teama, decat daca tu decizi asta. Vezi tu, noi ne jucam; doar ne prefacem ca e intuneric .
- Aaa ! exclama Micul Suflet, deja m-am linistit.
Apoi Dumnezeu ii explica faptul ca pentru a putea trai o experienta anume, va trebui sa apara exact opusul starii respective :
- Si asta este un mare dar, pentru ca fara el, nu ai putea afla cum sunt toate de fapt. Nu ai putea sa cunosti Caldura, fara ajutorul Frigului, Sus fara Jos, Rapid fara Incet, Stanga fara Dreapta, Aici fara Acolo, Acum fara Atunci. Si astfel, incheie Dumnezeu, sa nu ridici pumnul ori vocea impotriva intunericului, nici sa nu-l blestemi. In schimb, fii Lumina in Intuneric si nu te intrista din cauza lui. Atunci vei sti Cine Esti cu Adevarat si toti ceilalti vor sti asta. Lasa-ti Lumina sa straluceasca, pentru ca si ceilalti sa afle cat esti de special.
- Vrei sa spui ca e in regula sa-i las pe cei din jurul meu sa vada cat de special sunt?, intreba Micul Suflet.
- Bine-nteles! raspunse Dumnezeu razand; este perfect in regula! Dar aminteste-ti ca "special" nu inseamna "mai bun". Totii sunt speciali, fiecare in felul sau. Desi multi dintre ei au uitat lucrul acesta. Isi vor da seama ca este in ordine sa se considere si ei speciali la randul lor, doar atunci cand tu vei reusi sa accepti ca tu esti special.
- Minunat !, radea Micul Suflet sarind in sus de bucurie, pot sa fiu oricat de special imi doresc!
- Si poti sa incepi lucrul acesta, chiar acum! ,ii mai spuse Dumnezeu, care dansa de bucurie, impreuna cu Micul Suflet. Apoi, il intreba :
- In ce mod iti doresti tu sa fii special ?
- Nu inteleg. raspunse Micul Suflet.
- Pai, a fi Lumina inseamna a fi special, si a fi special are multe aspecte. Este special sa fii bun. Este special sa fii bland. Este special sa fii creativ. Este special sa fii rabdator. Poti sa-mi spui in ce fel ai mai putea sa fii special?

Micul Suflet a ramas tacut pentru un moment :
- Ma pot gandi la multe feluri de a fi special!, exclama Micul Suflet. Este special sa fii de ajutor. Este special sa fii darnic. Este special sa fii prietenos. Este special sa fii bun fata de altii.
- Intr-adevar, ii raspunse Dumnezeu, iar tu poti sa fii toate acestea, sau orice parte iti doresti, oricand! Asta inseamna sa fii Lumina.
- Stiu! Stiu! Stiu ce vreau sa fiu! striga Micul Suflet cu mult entuziasm, vreau sa fiu special, fiind iertator. E ceva special sa ierti?
- O, da! e foarte special.
- Ce bine! Asta vreau sa fiu! Vreau sa fiu iertator! Vreau sa traiesc experienta a ce inseamna sa fii iertator.
- Bun, spuse Dumnezeu, dar inainte ar trebui sa stii ceva.
Micul Suflet devenea putin nerabdator. Parea ca mereu apar unele complicatii.
- Ce anume ar trebui sa stiu ?, ofta Micul Suflet.
- Nu ai pe cine sa ierti.
- Nimeni? Micul Suflet abia putea crede asta.
- Nimeni! raspunse Dumnezeu. Tot ce am creat este perfect. Nu exista nici macar un suflet in toata creatia care sa fie mai putin decat perfect. Uita-te in jurul tau!

Abia atunci observa Micul Suflet marea multime ce se adunase in jur. O multime de suflete venisera din toata imparatia, pentru ca se raspandise vorba cum ca Micul Suflet purta aceasta conversatie cu Dumnezeu si cu totii erau curiosi sa o auda. Privind in jurul lui, Micul Suflet a trebuit sa-i dea dreptate: nu exista nimeni mai putin minunat, mai putin magnific, mai putin perfect decat el insusi. Atat de minunata si stralucitoare era multimea din jur, incat Micul Suflet abia o putea privi.
- Atunci pe cine ai putea ierta ?, intreba Dumnezeu.
- Of! Nu va mai fi deloc distractiv, se imbufna Micul Suflet. Imi doream sa traiesc experienta iertarii. Doream sa aflu cat e de special sa fii iertator.
Si astfel Micul Suflet tocmai aflase cum e sa fii trist.

Dar chiar atunci, un Suflet Prietenos iesi din multime si se apropie.
- Nu te intrista Suflet Micut, ii spuse Sufletul cel Prietenos, te voi ajuta eu.
- Da ?!?, se lumina Micul Suflet, dar cum?
- Iti voi aduce pe cineva pe care sa ierti.
- Poti face tu acest lucru ?
- Cu siguranta! ciripi Sufletul cel Prietenos, pot sa apar in viata ta urmatoare si sa ma comport in asa fel, incat tu sa ai pe cine ierta.
- Dar de ce? De ce ai face lucrul acesta?, intreba Micul Suflet. Tu, care esti o fiinta atat de perfecta! Tu, care vibrezi atat de putermic, incat abia te pot privi. Ce te-ar putea face sa vrei sa-ti incetinesti vibratia atat de mult, incat Lumina pe care o radiezi acum sa se transforme intr-un Intuneric dens ? Ce te-ar putea face, pe tine - care esti atat de usor, incat dansezi deaspura stelelor si te misti prin imparatie cu viteza gandului - sa apari in viata mea si sa comiti astfel de lucruri ?

Micul Suflet fu suprins de raspuns.
- Nu fi atat de mirat, spuse Sufletul cel Prietenos, si tu ai facut acelasi lucru pentru mine. Nu-ti amintesti? Ohooo, am dansat de multe ori impreuna, noi doi. Am dansat impreuna de-a lungul veacurilor. Ne-am jucat impreuna de multe ori si in multe locuri. Tu doar nu-ti amintesti. Am fost amandoi un Tot.
Impreuna am fost Sus-ul si Jos-ul, Stanga si Dreapta, Aici si Acolo, Acum si Atunci. Am fost Femeia si Barbatul, Bunul si Raul, am fost amandoi si Victima si Agresorul. Astfel ne-am intalnit de nenumarate ori, noi doi, fiecare aducandu-i celuilalt exact ceea ce avea nevoie pentru a putea trai experienta a Ceea ce Suntem cu Adevarat.

Sufletul cel Prietenos explica mai departe : Voi veni in viata ta urmatoare si voi fi «cel rau» de data asta. Iti voi face niste lucruri groaznice, si abia atunci tu vei putea trai experienta a ceea ce inseamna sa fii Cel care Iarta.
- Dar ce anume imi vei face de va fi atat de inspaimantator?, intreba Micul Suflet, putin speriat.
- Pai, ne vom gandi noi impreuna la ceva, raspunse Sufletul cel Prietenos, facandu-i un semn cu ochiul.
Sufletul cel Prietenos devenise deodata serios si spuse cu o voce slaba :
- Ai avut dreptate inainte, sa stii.
- La ce te referi ?
- Va trebui sa-mi incetinesc vibratiile si sa devin violent, pentru a putea face toate aceste lucruri nu prea placute. Va trebui sa ma prefac ca sunt cineva foarte diferit de ceea ce sunt de fapt. As avea o favoare sa-ti cer.
- Cere-mi orice!, striga Micul Suflet, incepand sa danseze si sa cante: Voi putea fi Iertator! Voi putea fi Iertator!
Atunci Micul Suflet observa ca Sufletul cel Prietenos ramase foarte tacut.
- Ce anume doresti sa-mi ceri? Ce as putea sa fac pentru tine? Esti un inger ca faci toate acestea pentru mine.
- Bine-nteles ca Sufletul cel Prietenos este un inger, interveni Dumnezeu. Toti sunt ingeri. Aminteste-ti asta mereu: Eu va trimit numai ingeri.

Si atunci Micul Suflet nu-si dorui nimic mai mult decat sa indeplineasca dorinta prietenului sau:
- Ce pot sa fac pentru tine ?
Sufletul cel Prietenos raspunse:
- Atunci cand te voi lovi si te voi izbi. in momentele in care iti voi face cele mai groaznice lucruri pe care ai putea sa ti le imaginezi, in chiar acel moment, aminteste-ti te rog Cine Sunt cu Adevarat.
- Oooo, imi voi aminti!, plangea Micul Suflet, iti promit! Mi te voi aminti exact asa cum esti acum, aici.
- Bine, raspunse Prietenul sau, pentru ca, vezi tu, eu ma voi preface atat de bine, incat voi uita si eu la randul meu. Si daca nu iti vei aminti tu cine Sunt cu Adevarat, s-ar putea sa nu mai fiu in stare sa-mi reamintesc pentru o perioada lunga de timp. Si daca uit Cine Sunt, s-ar putea ca si tu sa uiti Cine Esti. Si astfel vom fi amandoi pierduti. Va fi nevoie ca un alt suflet sa vina si sa ne aminteasca amandurora Cine Suntem.
- Nu, nu vom uita, ii promise Micul Suflet, iti voi reaminti eu. Si iti voi multumi ca mi-ai adus acest dar - sansa de a trai experienta a Cine Sunt cu Adevarat.
Si astfel, cei doi cazusera de acord. Micul Suflet isi incepuse noua viata, emotionat sa fie Lumina, ceea ce era foarte special si entuziasmat sa faca parte din acel ceva foarte special, numit Iertare.
Micul Suflet astepta cu nerabdare sa fie in stare sa traiasca experienta Iertarii si sa-i multumeasca oricarui suflet care facea ca acest lucru sa fie posibil. Si, ori de cate ori un nou suflet aparea in preajma lui - chiar daca acel nou suflet ii aducea bucurie ori tristete - dar mai ales daca ii aducea tristete - Micul Suflet isi amintea ce-i spusese Dumnezeu:
- Adu-ti aminte: eu va trimit numai ingeri.
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...