miercuri, 29 decembrie 2010

Nimic nu trebuie

Pana cand am terminat facultatea asta a fost sloganul vietii mele: nu trebuie sa te trezesti dimineata, nu trebuie sa mergi la scoala, nu trebuie sa faci frumos, nu trebuie sa trebuiasca. Simpla impunere anuleaza valoarea de bun simt a oricarui act. Asta cred si acum, chiar daca nu cu aceeasi vehementa. Standardizarea sau constrangerea codurilor sociale dauneaza la creativ si diminueaza efortul propriu de judecata si decizie. Amoralitatea face abstractie de labirintul convenientelor dar nu si de verticalitatea individului, si de aceea are o amprenta mai autentica si mai puternica decat cumsecadenia.

Se apropie sfarsitul de an si inevitabil imi exercit aritmetica de sezon. Cum a fost 2010 fata de asteptari, fata de anii trecuti, in ansamblul celor 36 de ani din care doua treimi au fost necompromisi dupa norma proprie? A fost un an natang, comprimat la ambele capete de ger, umflat de umezeala si sugrumat in cateva locuri de crize volatile la mijloc. Un an de mamicenie, rutina si trebuinta, dar si un an de echilibru, exaltare si dezamagire in parti egale. S-au clarificat cateva prioritati, cu motivele si perspectivele lor. A fost un an bun ca orice an intreg.

Oare de ce spunem la multi ani cand ne raman din ce in ce mai putini!?

luni, 13 decembrie 2010

Brasov I

Dupa multe sughituri organizatorice si indoieli cvasiprofetice, la aproape trei ani de la ultima excursie transatlantica, ne-am imbarcat catre Romania cu asteptari minime. Mai ales eu, marcata de insuccesele precedente si manata de hormonul traditional de sarcina.

Asadar, am plecat tiptil sa nu ne simta virusii, vulcanii si baba Vanga, cea care a prezis inceputul celui de-al treilea razboi mondial in exact ziua calatoriei noastre, 11 noiembrie. Poate si din pricina oboselii dupa cele trei avioane, doua aeroporturi si doua masini de transfer de la aeroport la resedinta si invers, pe masura apropierii de Brasov am trait o emotie omonima cu numele dealului din centrul orasului, si anume tampa.

Toma a fost delicios de cuminte si intelegator cu constrangerile si discomfortul transportului aerian, in vreme ce bebele viitor a suportat si el relativ docil experienta in acvariul zburator. Daca cu Toma am zburat la Vail si am urcat cu telescaunul la Copper Mountain, de credeam ca o sa inghete embrionul de ger, pe bebele urmator l-am antrenat si mai abitir cu multiple decolari si aterizari, plus ozon din belsug in Poiana si la Trei Brazi.

Am regasit Brasovul mai frumos si mai viu decat il stiam, mai prietenos si cosmopolit decat ma asteptam si mai acasa ca oricand. Am socializat exponential, am povestit si ras bine, si-am facut planuri din belsug. In plus, in trei saptamani am avut tot atatea anotimpuri si zeci de bucurii marunte de savurat in trei. Mi-a fost atat de draga vacanta asta incat nici nu m-am sinchisit de raceala abuziva care m-a bantuit vreo saptamana. Am citit si-am fotografiat, am mers pe jos si cu autobuzul o multime, am mancat prajituri si n-am facut shopping ca n-am avut chef si nici nevoie. Insa nu au fost toate roz: majoritatea populatiei e acra si nerezonabila - de la doamna de 90 de ani care se crede trimisa de Dumnezeu sa hraneasca porumbeii, la soferul de autobuz care nu deschide toate usile ca il trage curentul si la lucratorul Lufthansa pe care il dau regulamentele afara din ghiseu cand nu i te pleci reverentios -, multe din cladirile vechi au murit in picioare, iar sistemul e naclait si ineficient ca o caracatita beata.

Cu toate astea, la intoarcerea in Des Moines, m-a lovit eterna dezamagire sora cu depresia: un mare gol, o lehamite moale, intr-un fel lasa, in altul nedumerita: ce caut eu in viata mea? :) Dincolo de facilul cotidian, ramane doar platitudinea unui tinut cumsecade, anost si mereu strain.





Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...