marți, 15 decembrie 2009

Scrisoare Mosului

M-am nascut si am trait la campie pana la optsprezece ani: cunosc adierea cu miros de alge a Dunarii, vantul rosietic de vara si crivatul cenusiu pe de rost. Nu imi place iarna decat din spirit de contradictie, dar fac fata frigului mai bine decat caldurii. La munte pot chiar sa ma entuziasmez, dar tot nu e anotimpul meu preferat. Dar nu despre asta e vorba aici, ci despre spiritul sarbatorilor de iarna, despre brazi si mosi, despre zapada scartzaietorare si sclipicioasa si despre dorinte si planuri.

Cu toate ca nu imi place iarna, Craciunul mi-e cea mai draga sarbatoare pentru ca nu are nimic tragic si pentru ca e o impletitura de poveste si dragoste. Are magie. Copiii, colindatorii si gospodinele frematande animeaza lumea tzurtzurie, austera si monocroma.

In fiecare an am un amestec, in diferite proportii, de nostalgie si mirare. As fi putut fi mai cuminte si mai buna. As fi putut? Imi doresc de fiecare data acelasi lucru: sa fiu fericita. Mai nou, de cand am realizat ca potenta fericirii depinde de fericirea altora, imi doresc ca si acestia sa fie fericiti. Si uite asa, pe an ce trece, lista pre-fericirii se prelungeste. Din egoism altruist. Sau invers.

luni, 7 decembrie 2009

Electorale

Eu n-am nici o treaba cu politica. Sau am, in masura in care toata lumea se pricepe la fotbal si... agricultura. Chestiunea cu alegerile astea e geniala: se scuipa lumea grozav la comentarii pe varii articole. Cel mai fain e ca nu se stiu cu gramaticile, si atunci e de-a-ntregu' penibil.

Ce-nteleg eu e ca, desi mi-e amar de dor de casa si de smotoceala aia telenovelistica a vanzatoarelor-chelnerilor-coafezelor-tarabagiilor, n-am nici o tragere de inima sa ma apropii de granita daca Nastase e cu procentu' sculat (pardon!). Dara, desi domnul de dupa timona e needucat, cam apucat din fire si echivoc (ca doar altminteri super-siliconizata-i fiica n-ar face cumparaturi la Brussel), il prefer domnului nevertebrat de s-a forfecat cu domnul simtit de la PNL. De unde si incapacitatea mea de a mai intelege ceva din intreaga tarasenie.

Alinarea mea e ca nu am votat (n-am urna la mai putin de 350 km) si maine o sa fie un strat frumos de zapada peste toate astea. Toma e bine, rade la te miri ce, si viata are un sclipici ostentativ pe la colturi.

vineri, 6 noiembrie 2009

Moshmoleala

Am avut o zi plina. Plina de ganduri alandala si de fugareala prin cladire intre departamente si oameni, si oras, intre dentist si cumparaturi. Zilele pline ma fac sa ma simt utila si vesela. Ritmul alert e muzica dupa care ideile danseaza cel mai bine.

Am ajuns la servici aproape la 9, ca de obicei, si am citit pe indelete toate emailurile si toate stirile. Am vorbit cu mama despre tratament si am citit impreuna cate ceva despre efectele secundare care din pacate au inceput deja sa isi bage coltii in starea de normalitate (cata e ea, in lumea aceea paralela, a doctorilor care nu comunica, si a doctoriilor inaccesibile). Apoi am fost la dentist, la intalnirea bianuala a dintilor mai nou drepti si sclipitori cu igienista irakiana, complice la sentimentul de pe din-afara pe care desi nimeni nu ni-l baga in ochi sau in coaste, ni-l imaginam si intretinem, noi astia care am trait si in alta parte inainte de a ne bucura ranchiunos de "viata la tara". De parca e vina "lor" ca nu au (ne)voie sa stie mai mult. Dezbatem intre doua zgreptaneli pe molar, cum e bine si nu e bine aici, si cum sigur nu o sa ne pensionam in mijlocul porumbului. Ne despartim cu un "keep up the good work" si ma indrept cu dintii alunecosi si razaciosi catre Musette, masina-spa care imi incalzeste placut si aproape instantaneu dosul cand afara sunt multi celsiusi lipsa. Nu e cazul azi, dar abuzez de butoane din snobism :)

La a doua intersectie o imping ferm pe doamna cu Cadillac care da sa plece, ezita si franeaza brusc. Damn! Cobor stresata la gandul ca am folosit deja asigurarea pe anu' asta cand am frecat portiera de stalpii de la intrarea in parcarea de la servici. Doamna coboara si ea constienta si jenata de indecizia prealabila, ii spun ca totul pare intact, se uita si ea si se bucura, o intreb daca e sigura ca nu ii trebuie datele mele, in caz ca se razgandeste si o doare capu mai tarziu, ea nu ca nu e nevoie, se scuza frumos si inutil - ca daca eram atenta nici n-aveam ce povesti - si ne vedem de drum. Nu pot sa nu ma gandesc cate injuraturi latine s-au salvat doar din bun simt.

Ma intorc la servici si-mi iau o salata fara aspect si fara gust, lucrez ceva-ceva, si fug sa ma intalnesc cu noul meu mentor. Mentor e cineva caruia ii arati ce de idei minunate ai, pe care eventual seful tau nu le baga in seama. In functie de afinitati si vechime, devine un terapist profesional. Sau nu. Al meu (ai mei, ca am mai multi de fapt) e vice-presedinte si uneori am impresia ca se mira si el de importanta lui. Vicepresedintii si sefii lor au birouri mari, cu geamuri largi, birouri de lemn masiv foarte ordonate, mese mari de conferinta si reproduceri dupa tablouri celebre. La etajul sapte, ultimul din cladire. Jim ma face sa ma simt isteata de cele mai multe ori, vorbim despre ce ne preocupa, cum as putea sa il ajut la vreunul din proiectele de strategie la care lucreaza, in calitate de colaborator voluntar, retele sociale si alte detalii similare din bucataria americii corporatiste.

Plec multumita sa imi iau o cafea foarte complexa (skiny white chocolate mocha, decaf, tall :)) si schimb doi dolari de-ai mei pe o bancnota de doi dolari din borcanu de bacsis. Bineinteles dupa ce cer permisiunea baristei de serviciu... si ii promit ca o sa inlocuiesc actualul banut norocos cu hartia rara din borcan.

Ma intorc in birou, citesc emailurile care s-au acumulat, ma uit imprejur la lanul de cuburi anoste din care rasare jalnic cate o jucarie de plus, menita sa personalizeze cubul vreunui jovial, si plec iar cu treburi inventate sa le spun colegilor din fosta echipa ca aseara a fost un episod bun South Park; nu l-au vazut inca dar promit sa se uite deseara la reluare. Le spun ca s-ar putea simti ofensati, dar ca e totusi haios. Astept reactia maine.

Plec acasa in jur de cinci si dupa ce ma opresc sa cumpar "de mancare", ajung la obladi-oblada, la mota-mota si mota mic. Cu care rad bine bine si ma pregatesc de somn si de vise zuze. Data viitoare poate scriu povestea ursuletului vidat.

duminică, 25 octombrie 2009

Toma

Ochii mari, rotunzi si albastri citesc lumea pe diagonala
Si gazduiesc pe rand licurici si cristale alunecoase,
Nasucul bine potrivit prinde vantul din zbor si se increteste a zambet
In vreme ce gura-cireasa masoara gustul, textura si temperatura,
rostogolind vocale si consoane in dezordine,
mieunaturi de pisoi alintat...
gata de joaca, gata de masa, gata de somn

Profilul obrajilor albi, mai bine de jumatate de compas natang,
Barbia mica, miscacioasa si voinica,
toate se sprijina pe gatul sau plapand

Gropitele din obraji stau marturie capitularii in ras, in vreme ce
Gropitele de deasupra degetelor sunt mobile ca zece gargarite pistruiate
Totul intr-o proportie perfecta, totul intr-o masura divina

miercuri, 14 octombrie 2009

Acasa?

Nu stiu altii cu sunt.... dar pentru mine, viata in America are ceva din calitatile curative si introspective ale inchisorilor politice. In lipsa grijilor cotidiene, pe care sistemul le-a redus la absurd, inventez crize mici, de apartament, pe care le gestionez cu migala intre doua sesiuni de shopping.

Cu cat merge totul mai bine, cu atat devine mai acuta problema existentiala in cauza. Inteleg ca face parte din natura balcanica, latura mioritica. Mai nou ma bantuie ideea de acasa si cum definim aceasta notiune capricioasa asa incat sa serveasca confortului sufletesc. A devenit o tema clasica pe care o asociez cu "mid-life crisis", depresia de toamna, fenomenul de incalzire globala, precedat nefiresc de mica glaciatiune, si alte evenimente necontrolabile.

Cum se face ca in ciuda normalitatii dimprejur, a spatiului zen din cea mai mica casa de pe cea mai frumoasa strada, in ciuda oricarui argument decent, continui sa zac inerta pe canapea evocand imagini idilice cu discutii fara concluzii de pe terase obscure din Brasov? E ca o relatie toxica, in care baiatul cumsecade, onest, muncitor, manierat si iubitor, pierde invariabil in favoarea golanului cu texte frumoase dar fara acoperire. Mare "doamna" si geografia asta!

duminică, 4 octombrie 2009

Curcubeu

La inceput a fost cuvantul. Care? Cuvantul "care".

Emotia si frivolitatea primului post. Cum sa mototolesc si sa arunc la cos nenumarate ghemotoace de unu si zero care nu se ridica la standardele neomolagate ale unui prim post digerabil? Pai nu.

Faci blog ca e mai ieftin decat psihoterapia, mai bine sa joci la perete decat sa taci in bariton, mai trendy decat un jurnal cu litere mici, inegale si stersaturi pronuntate. Sa zici ce? Sa dai dovada ca sinapsele tale sunt moneda de schimb la pastelul gandurilor nerostite si nerostibile ale celor cu care ai fi vorbit, daca lumea era mai stramta.

Toamna are darul de a ma desfrunzi si de-aici starea de goliciune putrefacta, umed pur, mirosind a nimic adaptat la derizoriu, angoasa natanga, duioasa si care gesteaza sase luni. Imi place toamna apriori, imi place ca e zuza si betiva, vulgara si obraznica. Daca nu mori de tristete, mori de ftizie sau plictis. Roscat paradis.

Azi am traversat o ploaie diagonala, intrebandu-ma "cati dintre oamenii cu care ma amestec azi, nu mai au maine?". Tangenta la teoria celor sase grade de separatie. Si apoi a iesit curcubeul.